Singur de revelion cu cortul în Piatra Mare sau cum am dormit 12 ore în cea mai agitată noapte a anului

Sunt destule lucruri care ma enervează la cei din jurul meu și la societate în general, dar nu m-aș apuca să vorbesc despre asta pentru că n-aș mai termina. Știu că sunt un inadaptat și că împărtășesc opinii diferite față de majoritatea oamenilor, în foarte multe privințe, dar sunt sincer cu mine însumi și asta mă face să înot împotriva curentului.În fiecare an se repetă o serie de momente care mă enervează teribil: începând cu zilele îndrăgostiților, mărțisoare, cadouri și milioane de flori ce îngroașă buzunarele unor oportuniști, continuând cu „lumina învierii”, iepurașul și „fie ca” în orice frază, nebunia de 1 mai, apoi cu haloween și ziua mea și terminând cu brazi, cadouri, „fie ca” din nou, „magia”,Hrușcă, „ce faci de revelion?”, „cum, n-ai planuri de revelion?”, panică, agitație, pregătiri, șampanie, pupături, artificii și bucurie nejustificată. Da, toate lucrurile astea, și altele pe lângă ele, mă enervează în fiecare an și mă țin cât mai departe de ele.

În ultimii ani, soluția cea mai bună de a fenta revelionul a fost să plec pe munte. Acolo am găsit liniștea, acolo nu am întâlnit oameni ridicoli care aleargă ca niște disperati pentru pregătiri, haine, mâncăruri și băuturi. Totul pentru a-l întâmpina pe noul an. De ce toate astea eu n-am înțeles niciodată și probabil n-o voi face, dar dacă ai un argument solid, eu te invit să-mi explici.

Se apropie un nou revelion și eu deja mă gândesc să plec pe munte. Nu vreau să beau șampanie și să mă hlizesc la artificii. Încropesc un mic plan și am și vreo doi doritori, dar ,cu doua-trei zile înainte, dezertează mișelește. Rămân singur și mă hotărăsc să plec oricum. Schimb totuși locația și aleg Piatra Mare.

Pornesc pe 31 dimineată cu trenul și cobor în Timișul de Jos. De-aici o apuc agale pe marginea drumului către Dâmbul Morii, punctul de pornire a traseului meu. Nu știu încă pe unde voi urca, dar știu că de-acolo voi lua startul.

După aproximativ un kilometru și jumătate, ajung în Dâmbul Morii și sunt atacat de o haită de câini fioroși. Cu greu am reușit să mă salvez din ghearele lor, dar așa-mi trebuie dacă nu stau cuminte acasă de revelion.

Ajung și în dreptul indicatoarelor și e vremea să mă hotărăsc pe unde să urc. Prin canion am mai fost și ocirum n-am chef acum, deci aș mai avea 2 variante: Drumul Familiar(bandă roșie) sau pe la Șirul Stâncilor și Peștera de Gheață(punct roșu). Aleg prima variantă, într-o oarecare măsură din lene, dar și pentru a vedea cum arată cel mai lejer traseu de acces spre cabană.

Deși este teribil de monoton, drumul mi-a plăcut pentru că era foarte pustiu, iar pădurea e chiar frumoasă. A fost plăcut să urc fără să obosesc și să mă bucur de atâta liniște. Am făcut pauze de ascultat pădurea și a fost tare bine.

La cabană am ajuns pe la ora 14, dar de cum m-am apropiat, am fost tratat cu răceală și cu un ton răspicat mi s-a zis că nu e deschisă cabana pentru public, ci va fi o petrecere privată. Mai pe românește, cabanierul și-a invitat prietenii în noaptea de revelion acolo s-o pună de o petrecere. Toți cei care se învârteau prin jurul cabanei vorbeau limba maghiară. Am plecat destul de mâhnit să-mi caut un loc de cort. N-aș fi avut nevoie de nimic altceva de la cabană decât de un ceai, dar mă descurc să mi-l fac și singur!

Am găsit locul potrivit, dar e atât de cald și plăcut, încât nu mă grăbesc să montez cortul. Stau și mă bucur de ultimele raze de soare ale acestui an, nesperat de calde și plăcute, și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat în lunile ce l-au compus. Trăgând o linie, chiar a fost un an bun din punct de vedere al turelor, dar mai puțin bun din anumite puncte de vedere.

Am contemplat prea mult și deja soarele nu mai ajunge pe tăpșanul meu. E brusc frig și eu n-am cortul montat. Mă apuc de treabă și când termin, deja visez la sacul de dormit. Fac repede o ultimă poză pe anul acesta și mă bag la căldură. E abia ora 17, iar eu sunt singur și multe lucruri nu prea am de făcut. Încep să mă gandesc la tot felul de chestii și gândurile astea evoluează și se tot transformă. Simt că aș putea face asta la nesfârșit și nu m-aș plictisi.

Nu pot să nu mă gândesc la hoardele de stresați care încep să se pregătească pentru „cea mai importantă noapte a anului”. Va fi nebunieee! Hai, noapte bună!

Heei, care tragi acolo? Lasă, bă, omul să doarmă! Nu mă înțeleg deloc cu oamenii ăștia și mă trezesc buimac în toiul nopții  fără să pricep ce se întâmplă. Sunt dezorientat, iar de undeva se-aud bubuieli ciudate! Mă uit la ceas: 00.07. Băăă, e mâine, e un nou an, e cu „la mulți ani”. Mă târăsc precum o omidă obosită până la ușa cortului și văd un Brasov bombardat din toate părțile de artificii. Ar trebui să fac niște poze, dar mi-e lene să ies de la căldură. Hai mai bine să mă culc la loc. La  mulți ani! Aaa, am mai zis? Bine… Atunci noapte bună!

Ziua a II-a

Soarele a năpădit pe cortul meu și mi-e cald, foarte cald. E saună înauntru. Mă uit la ceas și deja e 9. După un calcul simplu îmi dau seama că am dormit mai bine de 12 ore, ca un adevărat porc. Sunt chiar mulțumit de isprava mea și chiar mi-a priit genul ăsta de revelion, dar ar cam fi timpul să mai si cobor.

Mă urnesc cu greu pe traseu și merg spre vârf. Ungurii neprietenoși nu mai mișună pe lângă cabană. Probabil se resimt după noaptea trecută. Sincer și eu mă resimt: am ochii umflați de somn și vreo doua urme de pernă imprimate pe obraz.

Foarte aproape de vârf, văd venind din sens opus o fată. Mă uit în jur și e pustiu. E singură. Ce caută o tipă singură pe munte în prima zi din an? Dar eu ce caut? Ne salutăm și zăbovim o vreme la povești. Ea a făcut revelionul undeva prin Dâmbul Morii, iar tura asta este așa doar de înviorare. Ne urăm drum bun și ne vedem fiecare de singurătatea lui.

Ajung pe vârf și mă tolănesc la soare. E o zi tare faină, iar vântul nu bate deloc. Stau câteva minute bune și încerc să nu mă gândesc la nimic. Doar să stau și să mă bucur de moment.

Revin la realitate și încep să-mi pun problema pe unde să cobor. N-am plecat cu un plan de-acasă, dar în acest caz nu e tocmai un lucru rău. Cunosc munții ăștia și sunt familiarizat cu traseele lor, chiar dacă nu le-am străbătut pe toate. Aleg într-un final traseul punct albastru, spre Predeal peste tunel. În prima parte, până aproape de Poiana Stânii din Pietricica, traseul este comun cu cel pe cruce roșie, tot spre Cioplea.

Coborârea prin pădure este cât se poate de liniștită. Zăpada nu mă încetinește prea mult, iar ritmul de mers e bun. Totuși, timpul nu mi-e aliat și îmi dau seama că am zăbovit cam mult în prima parte a zilei, deci va cam trebui să trag acum pe final.

Un urs s-a plimbat și el recent pe același traseu. Un fluierat ocazional mă ține însă în siguranță. Intru pe o culme frumoasă ce coboară destul de abrupt spre Valea Timișului Sec. Ajuns aici, traversez drumul forestier, dar mă învârt puțin până dau de continuarea traseului. Zăresc într-un final și marcajul, parțial acoperit de zăpadă și grăbesc pasul la deal spre Cioplea. Noaptea bate la ușă, dar sunt prea aproape de civilizație pentru a mă teme. Cu ultima fărâmă de lumină ajung la Cioplea (astăzi Hotel Belvedere), unde fac un mic popas pentru a-mi scoate frontala. De-aici am doar de traversat Predealul până la gară.

Prind repede un tren și savurez în liniște berea de final de tură. Drumul de întoarcere mi se pare plictisitor, dar măcar e scurt. Când sunt singur pe munte n-am niciodata momente în care mă plictisesc. Mereu găsesc ceva cu care să-mi ocup timpul și mintea. În tren, insă, timpul parcă se dilată și trece al naibii de greu.

N-am făcut o tură ieșită din comun, n-am descoperit cine știe ce trasee noi într-un masiv în care imi doream de mult să ajung, dar am reușit să scap încă o dată de nebunia pricinuită de revelion și am petrecut două zile foarte reușite cu mine însumi. Aaa…și am dormit mult și tare bine.