Deasupra Oltului în Parcul Național Cozia
Traseu
Ziua I: Paușa- Dealul Păușa- La Troiță- Mănăstirea Stânișoara- Vârful Ciuha Mică- Cabana Cozia- sub Vârful Cozia (bandă albastră)
Ziua a II-a: sub Vârful Cozia- Refugiul Armăsaru (triunghi roșu, apoi bandă albastră)- Muchia Turneanu- Mănăstirea Turnu (triunghi roșu)
Participanți: eu și Ionuț
Pornim pe la ora 3 noaptea cu un Regio Expres spre Sibiu. Un fel de personal cu locuri și preț bun. Destinația drumului cu trenul este halta Păușa, localitate situată vizavi de Căciulata, peste Olt. Aici ajungem înainte de ora 7, așa că suntem chiar matinali pe traseu.
După vreo 2 km de mers pe marginea șoselei, fiind răcoriți periodic de rafalele provocate de tirurile ce ne depășesc, găsim traseul nostru și ne lăsăm purtați spre liniștea pădurii, peste Dealul Păușa. Răcoarea dimineții e tare plăcută, poteca este suficient de lată și urcă lin. La un moment dat, un foșnet puternic ne atrage atenția. Ne grăbim să-i aflăm sursa și avem frumoasa surpriză să vedem o turmă de porci mistreți alergând la 50 de metri de noi. Nu apuc să-i fotografiez, dar întâlnirea m-a bucurat foarte mult și având în vedere că s-a petrecut atât de aproape de șosea, ne așteptăm ca munții ăstia să ne surprindă în cel mai plăcut mod.
După vreo 40 de minute de la intrarea pe traseu, ajungem în punctul numit „ La Troiță”, o intersecție importantă a 3 trasee: banda albastră pe care am urcat noi din Păușa, banda galbenă, ce vine dinspre Poiana La Mușețelul și banda roșie ce urcă de la Turnu.
Mai departe poteca se lățește și mai mult, iar pădurea e din ce în ce mai superbă. Stejarii se amestecă armonios cu mestecenii, dând un farmec aparte întregului cadru.
Ajungem la un punct de belvedere de unde vedem împrejurimile cu Colții Foarfecii în prim-plan și Vârful Ciuha Mică în planul secund, evidentiat prin antenele sale nefotogenice.
De la stânca golașă, în scurtă vreme ajungem la Mănăstirea Stânișoara, o adevărată oază de liniște, așezată într-un loc de vis.
Aici se poate ajunge și cu mașia, pe un drum forestier, însă ar fi o mare pierdere, întrucât traseul până aici e superb și traversează o splendoare de pădure.
Pornim mai departe și dacă până acum traseul a fost ca o plimbare în parc, de-acum panta se întețește. Poteca se mai îngustează și ea și urcă tot mai pieptiș. Căldura dogoritoare nu ne ajută să avem mai mult spor.
Ieșim din nou la un punct de belvedere și este vremea să prânzim. Frumusețea și naturalețea acestor munți nu încetează să ne uimească. Văile și culmile din jur par foarte sălbatice, iar pe șirurile de stânci ce se înalță deasupra pădurii sunt aliniați militărește pini. Aspectul acestol locri imi amintește de Munții Mehedinți. Doar culoarea stâncii difertă semnificativ, aici fiind roșiatică.
Revenim la umbra pădurii și luăm la tocat un urcuș ce pare interminabil. Traseul este în continuare foarte fain, pădurea având în continuare un aspect foarte natural și sălbatic.
Într-un final ieșim din pădure și dăm de o zonă pârjolită de incendii. Peisajul e dezolant, iar cenușa pe care o stârnim în mers ni se lipește imediat de pielea transpirată. În apropiere se înalță antenele de pe Vârdul Ciuha Mică.
Ajungem la drumul forestier pe care se poate ajunge la Cabana Cozia, unde poposim și noi după încă vreo 10 minute. Aici întâlnim un grup de motocicliști cocalari, total neinteresanți și gălăgioși. Din fericire sunt pe picior de plecare, așa că scăpăm de ei repede.
La cabană suntem întâmpinați de o doamnă volubilă cu care ne întindem o vreme la vorbă. Ne dă detalii prețioase despre cum să ajungem la Refugiul Armăsarul, un adăpost al Munților Cozia ceva mai ferit de ochii indiscreți ai turistului de rând. Drumul spre el nu este pe vreo poteca marcată și nu există vreun indicator care sa-i trădeze poziția. Îl găsim totuși figurat pe o hartă de la cabană.
Nu putem pleca mai departe fără o bere, iar după un ochi pe meniu, o completăm cu o porție de mici. Cu poftele satisfăcute, mai mergem o vreme până sub vârful Cozia și ne apucăm de montat cortul. Suntem destul de obosiți, dar asta nu e chiar de mirare. Deși nu au altitudini mari, cea maximă fiind doar de 1668, am pornit de la doar 650 m, așa că am urcat mai bine de 1000 m diferență de nivel.
Seara pregătim o porție bună de paste cu brânză și adormim foarte usor, având în vedere că noaptea precedentă ne-am petrecut-o în tren.
Ziua a II-a
Zorii nu ne oferă chiar spectacolul scontat, dar măcar ne-am odihnit bine. De dragul palmaresului, urcăm printre antene pe vârful cel mai înalt, apoi dăm o fugă până la cabană pentru a ne umple sticlele cu apă.
Odată finalizate aspectele tehnice, pornim pe marcajul triunghi roșu către Mănăstirea Turnu. O bună bucată, traseul este comun cu banda roșie ce merge tot acolo, dar trecând prin punctul „La Troiță”
În prima parte, traseul nu este împădurit și ne oferă priveliști cuprinzătoare spre Valea Oltului.
Intrăm apoi în pădure, dar ieșim curân intr-o poiană, de unde se separă traseul marcat cu bandă albastră ce coboară către Văratica. Mergem și noi o bucată de drum pe acest traseu, căutând Refugiul Armăsarul. La un moment dat ne abatem de la poteca marcată și urcăm pe o potecuță firavă până ieșim în poiana cu refugiul.
Aici e liniște și tare frumos. Refugiul este foarte cochet, curat și e mult mai accesorizat decât refugiile turistice situate la drumul mare. E o adevărată comoară a acestor munți și va rămâne așa, atâta timp cât va rămâne ascuns turistului de rând.
După o pauză de ronțăit, părăsim refugiul și ne întoarcem la traseul nostru marcat cu triunghi roșu. În drum ne iese Refugiul Turneanu, o construcție nouă și foarte mică. Sincer pare mai mult un adăpost de zi, în care n-aș dormi decât dacă într-adevăr aș avea o problemă. Stăm o vreme la umbra lui, păcălind soarele dogoritor.
După refugiu, în dreptul unei căsuțe dărăpănate, se desparte banda roșie de triunghiul roșu. După intersecție, traseul nostru urmează Muchia Turneanu și devine mai abrupt și mai dificil. Coborâm pe o potecă firavă, cam alunecoasă și nu întotdeauna foarte evidentă.
Pierdem repede altitudine, dar ne oprim des pentru a ne relaxa genunchii, forțați puternic pe această porțiune. În această zonă, deși la fel de sălbatică, pădurea este totuși mai puțin diversificată. Aici predomină fagii si mici arbuști sau iarbă înaltă.
Ne apropiem cu pași repezi de mănăstire. Timpul făcut de noi până aici este irelevant, deoarece știind că avem tren abia seara, am lenevit și am zăbovit mult pe traseu. În plus a fost si abaterea la Armăsaru care ne-am mai costat mai bine de o oră.
Mănăstirea Turnu este mai impunătoare și mai animată decât Mănăstirea Stânișoara. De altfel, aici accesul este mult mai facil, ea fiind așezată pe malul Oltului și având asfalt până la intrare. Ne-a impresionat curtea plină de flori și grotele săpate în stâncă, din imediata apropiere.
De la Turnu, ne întoarcem la Păușa, deoarece trenul nostru spre casă nu oprește în halta Turnu. Cu ocazia asta, traversam Oltul și ne învârtim o vreme prin Căciulata, pregătindu-ne astfel și rezerve de mâncare si bere pentru drum.
Drumul de întoarcere nu e chiar plăcut deoarece trenul e aglomerat și nu reușim să dormim prea mult. Dar suntem fericiți și încântați de tura noastră. Masivul Cozia este chiar special. Are unele dintre cele mai frumoase păduri prin care m-au purtat pașii, precum și numeroase particularități care-l evidențiază fară a putea fi confundat cu alți munți din România: culoarea stâncilor, pinii cocoțați pe ele, diversitatea speciilor de plante și melanjul armonios al stejarilor și mestecenilor din păduri, liniștea și armonia pe care ti-o inspira locul, mănăstirile, grotele sihaștrilor, împrăștiate prin tot masivul.
Mergeți în Cozia! Merită!