În inima Baiului de Ziua Națională

Se apropie Ziua Națională și se nimerește să avem weekend prelungit, deci 3 zile de munte. Nu se poate rata asemenea ocazie, așa că planurile încep să curgă. Complotez cu Andrei să facem o creastă integrală în Baiului. Partea de Sud o cunosc destul de bine, dar în cea nordică, Munții Neamțului, n-am mai fost de câțiva ani și atunci doar spre Vârful Namțu, urcând din Pasul Predeluș. Pe ultima sută de metri ni se alătură și Ștefan și singura necunoscută mai rămâne vremea, dar, la prima vedere, pare și ea bună

Traseu:

Ziua I: Predeal – complex Susai – ref. Retevoi
Ziua a-II-a: ref. Retevoi – vf. Turcu – vf. Paltinu – vf. Neamțu – vf. Șteviei – vf. Rusu – culmea Petru-Orjogoaia
Ziua III: culmea Petru-Orjogoaia – vf. Urechea – Azuga

Echipa: Ștefan, Andrei și cu mine

Ziua I

Răsăritul îl admirăm din același Regio 3001 spre Brașov. Am prostul obicei ca în seara de dinaintea unei plecări să ma prindă ore foarte târzii făcând bagaje sau alte lucruri amânate până în ultima clipă. Ora 2 e oarecum standard la mine din câte am observat, iar când trezirea e undeva pe la 5, situația nu e chiar roz. Dar să tot fie timp de odihnă în următoarele doua nopți în care voi dormi pe munte.

Traseul pentru prima zi e mai mult decât lejer, ba chiar cu tente pensionărești. Vrem să ajungem doar până la Refugiul Retevoi și să înnoptăm acolo. Ne așteaptă vreo 5 ore de mers agale, cu tot cu pauze.

Coborâm în Predeal și ne croim drum pe străzile pustii ale stațiunii către Cioplea, actualmente ditamai hotelul numit Belvedere.

De-aici apucăm drumul spre Susai, un alt loc care nu mai e ce-a fost. Actualul complex nu mai are nicio legătură cu fosta cabană Susai, iar preturile sunt destul de prohibitive pentru munțomanul de rând. Nici calitatea oamenilor ce frecventează locul respectiv nu ne creează vreo dorință arzătoare de a zăbovi prea mult în zonă. Măcar drumul până la Susai azi e liniștit și chiar plăcut. E soare, călduț și covorul de frunze uscate creează o atmosferă faină. În poiana din fața complexului zăbovim la câteva poze cu abruptul Bucegiului. Tare mult  îmi place priveliștea din acest punct.

De la Susai intrăm pe marcaj triunghi rosu către Refugiul Retevoi. Inițial coborâm destul de abrupt până la un drum forestier de pe malul unui pârâu. Noi doar intersectăm acest drum și începem imediat să urcăm, recuperând repede altitudinea pierdută.

Drumul devine noroios și intrăm curând într-o zonă defrișată, pe care mi-o amintesc dintr-o altă tură făcută pe acest traseu. Între timp măcelul a mai avansat, zona arătând mai rău decât data trecută. Ba mai mult, vedem destui puieți de brazi cu vârfurile mânjite cu ceva argintiu, probabil pentru a-i împiedica să se dezvolte. Ne e scârbă, ne enervăm, ne revoltăm, dar ne simțim mici și lipsiți de puterea de a schimba cursul decis de niște odioși.

Ne dăm seama că mergem pe urmele unui urs, probabil la fel de frustrat și el de jaful din pădurile românești.

Revenim în pădure și peisajul redevine frumos. De-aici mult nu mai avem până la refugiu. Traseul mai urcă o vreme, apoi merge lin și sigur către adăpostul nostru din această primă zi. Găsim refugiul așa cum îl știam și deocamdată nu e nimeni. Sperăm să rămânem singurii locatari.

Ne gospodărim puțin, aducem apă, pregătim culcușul și ne apucăm de gătit. Ne așteaptă o după-amiază liniștită și relaxantă, cum trăim mai rar pe munte. Când călătorești și esti limitat de timp, ai tendința să aglomerezi programul pentru a reuși să vezi cât mai multe lucruri. Îți alegi trasee lungi și te simți mai mereu pe fugă. Nu e neaparat rău să profiți la maxim de timpul de care dispui, dar chiar sunt momente în care nu vrei decâr să stai pur și simplu într-un loc frumos. Îmi doresc al naibii de tare să plec într-o călătorie mai lungă și fără termen fix de finalizare. Să pot să stau o zi intreagă  într-un loc dacă așa am eu chef, sau să mă abat de la traseul inițial doar pentru că mi s-a parut mie interesant peisajul în directia respectivă. Să uit cât e ceasul sau ce dată este. Să nu trebuiască să-mi calculez timpul pentru a ajunge într-un anumit moment undeva.

Ziua a II-a

E 1 decembrie. La mulți ani, România și nu oricum, ci reîntregită!

Dimineața anunță o zi ceva mai mohorâtă decât precedenta, dar dincolo de aspectul dramatic al cerului și apariția mai timidă a soarelui, șanse de ploaie nu par să fie. Pe noi ne așteaptă traseu lung, așa că încercăm să nu pierdem prea mult vremea cu strânsul bagajelor.

Lăsăm totul în ordine la refugiu și pornim spre creasta Munților Neamțului, poposind pe drum o vreme lângă Lacul Găvan, sau Lacul Roșu, pentru câteva poze.

Aruncând o privire în urmă, zărim, ca un zid de nepătruns, Bucegii în toată splendoarea lor.

Traseul începe să urce și priveliștile în jur devin tot mai ample. Admirăm masivele Postăvarul și Piatra Mare, Ciucaș și creste din Grohotiș.

Ajunși în creastă, urmează o alternanță de vârfuri și șei ce ne poartă spre vârful cel mai înalt, Vârful Neamțu (1923m). Până atunci însă, avem de trecut de vârfurile Turcu și Paltinu.

Creasta în Munții Neamtului este mai îngustă  și mai văluroasă decat în partea de Sud, în Baiul Mare. Văile și versanții sunt mai abrupți, iar stânele sunt înșirate pe picioare la diferențe mari de nivel față de creastă. Cu toate acestea, traseul nu mi s-a parut obositor, iar succesiunea continuă de urcări  și coborâri ne-a menținut într-un ritm bun de mers. Nici peisajele nu sunt deloc de neglijat, traseul oferind priveliști cuprinzătoare spre munții din jur, precum și spre Lacul Paltinul. E de prisos să menționez că Bucegii se văd incredibil de frumos din Baiului.

Pe Vârful Neamțu facem o pauză mai lungă pentru reîncărcat bateriile și pentru nelipsitele poze de grup.

Revenim la aceeași alternanță de vârfuri, despărțite de șei mai mult sau mai puțin adânci. Totuși altitudinea scade încet dar sigur, semn că ne apropiem de culmea Petru Orjogoaia. Aceasta unește și delimitează Munții Baiului în cele două diviziuni, respectiv Munții Neamțului în Nord și Munții Baiul Mare în Sud. Pe culme, chiar la intersecția cu traseul spre Vârful Neamțu, se află și un mic lac, nereprezentat pe hartă, dar simpatic si de efect. Ziua este pe terminate, iar lumina caldă a apusului se scaldă frumos în lac, dându-ne  senzația că suntem în toiul verii.

Zărim imediat și stâna în care planuisem deja să rămânem. Eu am mai dormit o dată în ea într-o tură în care am traversat culmea Petru- Orjogoaia de la Vest la Est și am bagat-o repede în topul celor mai bune stâne găsite pe munte. Era logic să apelăm la ea și de data asta, mai ales că apusul ar fi trebuit să ne prindă chiar în apropierea ei.

Parcurgem drumul până la stână și dăm buzna să ne asigurăm că e la fel de bună cum o știam. Nimic nu s-a schimbat, așa că urmează despachetatul bagajelor și în doar câteva minute Primus-urile scuipă cu patos flăcări albăstrui.

Întotdeauna mi-au plăcut serile pe munte, iar gătitul e un tabiet la care foarte rar sunt dispus să renunț. Și culmea e că doar pe munte am chef să-mi prepar  mâncarea. Acasă aprind foarte rar aragazul și doar pentru preparate extrem de simple. Pe munte însă, gătitul îmi face plăcere. E un moment pe care-l aștept și de care mă bucur după o zi de mers, mai ales că o pot face pe un loc drept și fără să mă bată vântul. Dormitul în stâne sau refugii are două mari avantaje din punctul meu de vedere: nu trebuie să cari cort după tine și poți găti liniștit în ele. Când merg cu cortul mereu trebuie să gătesc și să mănânc la distanță de locul de campare, lucru nu prea deranjant vara pe vreme bună, dar mai neplăcut în rest.

Cu burțile puse la cale, nici somnul nu întârzie să ne viziteze. A fost o zi plină, iar mâine ar trebui să fie la fel

Ziua a III-a

Dimineața vine cu o ceață lăptoasă de nu-ți vine să mai pleci nicăieri. Vizibilitatea în jur e la cote minime și cheful nostru de a parcurge toată creasta Baiului Mare în aceste condiții tinde și el spre zero. Decidem să coborâm în Azuga, așa că nu ne mai grăbim. Ne apucăm din nou ce de știm noi mai bine și băgăm iar Primus-urile în călduri.

Vine vremea să și plecăm. Ne întoarcem în primă instanță la lac, iar de acolo pornim pe culmea Petru- Orjogoaia. Nu ne e clar încă pe unde vom coborî, cert e că varianta de pe Culmea Sorica nu-mi surâde pentru că am mai tot fost pe acel drum.

Deasupra noastră norii se succed cu repeziciune, lăsându-ne uneori și pe noi  să mai vedem câte ceva în jur. Parca vremea își revine, dar decizia de a coborî în Azuga e deja luată și oricum am cam pierdut timp dimineață la plecare.

Ocolim Vârful Cazacu pe curbă de nivel, iar când ne apropiem de Vârful Urechea, cotim pe culmea din Nordul vârfului. Treptat ceața coboară, transformându-se în platou de nori. Noi suntem deasupra lui și tare bine se mai văd împrejurimile.

Bucegii sunt spectaculoși, dar păcat că nu e mai mult soare. Suntem practic între două pături de nori pufoși.

Inspectăm stâna de pe culmea pe care am început deja să coborâm, dar nu suntem prea impresionați. Merge ca adăpost de urgență, dar e destul de dărăpănată și probabil a fost abandonată de mulți ani. De-aici coborărea este evidentă, urmărind practic linia culmii, dar poteca uneori lipsește cu desăvârșire. Nu-i nimic! Știm unde trebuie să ajungem și n-avem cum să dăm greș.

Ajungem la un drum transformat în albie de râu și reușim în doar câteva minute să ne dublăm greutatea bocancilor și să ne facem ca niște porci. E nămol de-ăla nesimțit de aderent, pe care nu reușim în niciun chip să-l fentăm.

Drumul se mai intersectează cu altele la fel de noroioase, dar ne apropiem cu pași repezi și înnoroiți de Azuga. Curând ajungem în dreptul pârtiilor de schi și, deși pare ciudat să spun asta, m-am bucurat de reîntâlnirea cu asfaltul. Mi-a trecut însă repejor când mi-am dat seama că devine dureros pentru picioare.

Mereu mi s-a parut lungă traversarea Azugii, mai ales cu bocanci în picioare. E genul ala de drum pe care-l faci suferind, fără să te mai gandești la prea multe. Intri într-un ritm și mergi teleghidat.

Ajungem într-un final în gară, nu înainte de a face o escală la magazin, pentru bere. Ar fi aberant să nu bem o bere pe drumul de întoarcere!

N-a fost o tură cu trasee foarte noi, n-am prins cea mai faină vreme și nici n-am făcut cele mai interesante poze, dar am stat trei zile în natură, ne-am simțit liberi, am uitat de orice griji, am făcut mișcare, am mâncat bine și ne-am încărcat bateriile. A fost o tură chiar reușită!