Incursiune în inima sângerândă a Metaliferilor
Sunt oameni care, independent uneori de voința lor, îți strica tot zen-ul și nu te mai bucuri de o tură așa cum ar trebui. Din fericire ei sunt rari și în cele mai multe cazuri, am reușit să mă feresc de ei. Nu este și cazul acestei ture care, deși frumoasă în felul ei, nu s-a prea pliat pe gustul meu din anumite puncte de vedere și nu m-am bucurat de o companie excelentă.
Din toate turele în care am fost de-a lungul timpului și m-am simțit bine, îmi amintesc traseele străbătute și momentele importante de parcă totul a fost ieri. În acest caz, în mintea mea e o pâclă din care răzbat câteva peisaje frumoase, un traseu aproximativ și destul de multă frustrare vizavi de colegii de drum și desfășurarea turei.
A fost totuși o experiență educativă din care am tras multe concluzii și învățături și în care am cunoscut niste locuri faine, în care aș reveni negreșit.
Traseu
Ziua I: Lupșa- Lacul Geamăna- Valea Șesii
Ziua a II-a: Valea Șesii- Detunata Goală- Valea Șesii
Ziua a III-a: Valea Șesii- Refugiul Săruni
Ziua a IV-a: Refugiul Săruni- Zlatna
Pornim din București cu un tren de noapte spre Câmpia Turzii. Ceilalți iau bilete la cușeta, dar studentul din mine refuză o asemenea burghezie. Găsesc și la clasa a 2-a un compartiment gol și mă lățesc pe toată bancheta. Am dormit bine și am plătit puțin!
Coborâm cu vreo oră întârziere și în gară tocmim un șofer să ne ducă până la Lupșa, locul de unde urmează să începem traseul. Mă simt cam jecmanit să dau 100 lei pentru un taxi, dar bine măcar că suntem 5. Pornim pe o ploaie mocănească sâcâitoare ce ne va urmări mare parte a zilei. E o atmosferă rece, iar noi ne murăm treptat până la piele. În prima parte, drumul e asfaltat, insă, curând o cotim pe un drumeag noroios ce ne transformă bocancii în plumb.
Trecem peste o culme și în față ni se deschide o coadă a Lacului Geamăna. Pe locul acestui lac odios într-o vreme era un sat liniștit din Munții Apuseni. Oamenii își duceau viața muncind pământul și având grijă de animale, așa cum îi stă bine oricărui sătean de la munte. Doar că interesele au decis că acest loc trebuie ras de pe fața pământului și transformat într-un lac de decantare pentru otrăvurile folosite în minele de cupru de la Roșia Poieni. Sătenii au fost mutați, lăsând în urmă totul, de la case, locuri dragi, biserica în care s-au botezat, până la părinții și bunicii decedați, îngropați în cimitirul satului. Ei aveau să-și petreacă veșnicia sub steril și cianuri.
Dezastrul ecologic a fost astfel dezlănțuit și a distrus întreaga zonă, iar casele au fost mutate atât de cinic undeva mai pe deal, pentru ca sărmanii oameni să asiste ca niște triști spectatori la procesul de distrugere ireversibilă a locurilor cele mai frumoase și mai dragi pentru ei. Li sa construit chiar si o bisericuță, mult mai mică și mai neinteresantă decât cea pe care o aveau și de care erau legați atât de puternic.
Peste deal se află un alt loc minunat și mult mai cunoscut, Roșia Montană. Aici, aceleși interese obscure, au dorit să transforme locul într-un cadru similar cu cel de la Geamăna, dar, din fericire, a avut cine să apere aceste locuri. Și am convingerea că se va merge până în pânzele albe pentru acest colț de rai și se va evita un dezastru similar.
Noi ne continuăm drumul pe lângă lac și în cale ne apare turla vechii biserici, înălțându-se încă deasupra sterilului ce se luptă s-o trimită definitiv în istorie. Ar cam trebui să ocolim lacul otrăvit pentru a ne continua traseul stabilit, dar găsim o soluție mai rapidă: un podeț de lemn, construit pentru a ține la suprafață o conductă care pompează peste cianuri o substanță neutralizantă. Doar că neutralizarea asta are scopul doar de a modifica pH-ul apei și a transforma unele substante corozive, dar cianurile nu pot fi neutralizate. Ele rămân!
Podețul este ud și cam alunecos și chiar dacă nu e prea mare apa, o baie iarna în cianuri nu mă prea încântă. Merg atent, mă folosesc de bețe și ajung cu bine pe malul celălalt. Suntem în zona în care este pompată acea substanță, iar culorile sunt chiar spectaculoase. În porțiunea aceasta și apa este oricum mai roșie, iar combinația cu soluția albă, este fantastică.
Mă încearcă sentimente contradictorii: pe de o parte aspectul lacului mi se pare superb, dar nu pot să nu mă gandesc ca de fapt admir un dezastru ecologic, un loc distrus, un colț de rai locuit și iubit de oameni ce meritau o soartă mai bună.
Ne înălțăm deasupra lacului și spre dreapta observăm exploatarea de curpru de la Roșia Poieni, „sursa” răului din această zonă. Urâtă mai e!
Mergem câteva ore pe plaiuri imbibate de ploaie și deja sunt pe pilot automat. Sunt ud și ceața din jur nu-mi dă vreo șansă de a mi se bucura ochiul. Merg și sper sa nu mai fie prea mult. Uneori mai sunt și momente de genul ăsta pe munte.
Ajungem într-un final la gazda noastră din Valea Șesii. Ne cazăm, ne uscăm și deja mi-e bine. Unde mai pui că mâncăm bine și ne înveselim cu țuică. Seara nu e rea deloc din acest punct de vedere.
Ziua a II-a
Ne trezim târziu și fără mare chef de drum. Partea bună este că nici nu trebuie sa mergem neaparat undeva. Azi avem în plan doar o plimbare scurtă la Detunata Goală. Arunc un ochi pe geam și e zăpadă. A nins peste noapte, iar acum cam viscolește și e frig.
Mâncăm bine de dimineață și ne încumetăm la drum, mai ales că peste noapte ni s-au uscat și bocancii. Drumul până acolo nu e spectaculos, dar Detunata merită văzută. De fapt sunt două Detunate, Goală și Flocoasă. Ele sunt cam la un kilometru și ceva una de cealaltă, însă noi am fost doar la Detunata Goală.
Dar tot vorbesc aici despre ele și nu v-am zis ce sunt alea. Detunatele astea sunt două mase stâncoase vulcanice de vârstă foarte tânără, produse de ultimele faze ale vulcanismului neogen activ până la începutul Cuaternarului. Cele două sunt arii protejate de interes geologic și geomorfologic.
Nu ne-am apropiat prea mult de peretele stâncos pentru că pietrele de la baza lui erau acoperite de zăpadă și ar fi fost mai greu să vedem pe unde călcăm. Ne întoarcem la cazare, cu gândul deja la bunătățile ce ni se pregătesc. Nu suntem nici de data asta dezamăgiți de bucate.
În continuare, rețeta e aceeasi: lene, alcool și mers destul de repede la culcare.
Ziua a III-a
E vremea să o mai și luăm din loc și cum nu sunt un adept al zilelor de leneveală, abia aștept să plecăm. Dar înainte mâncăm, facem cheta și plătim. Toată treaba asta cu cazarea și mâncarea se dovedește costisitoare și suntem taxați mai mult decat mă așteptam și decat cred că face. Eh, relațiile și combinațiile organizatorului. Nu ne băgăm!
Zăpada scârțâie sub tălpi, iar drumul este chiar simpatic. Albastrul s-a reașezat pe cer și pare să fie o zi bună. E puțin frig, dar ne încălzim repejor de la mers. Ținta de astăzi este Regufiul Săruni, situat deasupra orașului Zlatna. Este un refugiu administrat de o asociație din oraș și nu este deschis permanent. Trebuie sunat înainte și văzut dacă poate urca cineva să deschidă.
Noi ajungem la refugiu aproape de apus, după multe ore de mers prin păduri și pe plaiuri înzăpezite. A fost o zi frumoasa, iar seara se anunță la fel. Refugiul este dotat cu tot ce-ti poate trebui în vârf de munte, iar soba face o treabă excelentă. După masă ne întindem la o chităreală destul de nereușită pentru că, în mare parte, cânt singur.
Ziua a IV-a
Pe ziua de azi misiunea este simplă. Avem doar de coborât până în Zlatna, dar odată porniți la drum, ne dăm seama că panta e destul de turbată. E genul de coborâre care nu-mi place deloc și pe care aș înlocui-o oricând cu o urcare. Genunchii se forțează, degetele se înfig în vârful bocancilor, pietre se mai găsesc să fugă de sub picioare, punând la încercare și gleznele.
După o lungă porțiune abruptă, panta se mai domolește pe măsura ce ne apropiem de oraș. Din inima pădurii se aud împușcături, urmate de „urări” de bine din partea mea către javrele de vânători. Colegii de tură încep o dezbatere despre rețete cu carne de vânat pe care le-ar savura. Mi se face scârbă și grăbesc pasul. Nu înțeleg cum poți fi munțoman, să iubești natura și sălbăticia, dar să afirmi cu nonșalanță că în pădurile patriei e totul sub control și nu se taie aiurea sau că vânatul este o activitate firească, ba chiar nu se vânează suficient la noi în țară. Bine, dacă ai fost mare sculă prin Ministerul Mediului, se explică atitudinea ta.
Ajungem in Zlatna și ne postăm regulamentar în stația de autobuz. Nu avem foarte mult de așteptat și suntem pescuiți de microbuzul spre Alba Iulia. Ajungem fara probleme la destinație, dar mai avem un drum de făcut: trenul nostru nu trece prin Alba Iulia, ci printr-o comună obscură de lângă aceasta, Vințu de Jos. Probabil a fost Dorel de serviciu când au construit magistralele astea.
Pentru a avea ciclicitate și pentru a ne mai usca puțin de bani, încheiem tura așa cum am început-o : in taxi. Ajungem în satul nostru și mai avem destul de stat până la tren. Gara nu este deloc animată și momentan suntem singuri. Pornesc să-mi caut niște bere și în egală măsură pentru a mai evita alte discuții aprinse despre cum suprafața împădurită a României a crescut semnificativ în ultimii ani, iar ce se discută în societate sunt doar manipulări ordinare. Păi dacă am fost eu sculă la Minister…
Revin la dragii colegi de tură și în scurta vreme apare și trenul. Ne așteaptă un drum lung, dar am bere și este suficient de liber. Până spre Brașov stau mai mult pe hol și-mi savurez berile. După Brașov mă apuc de căutat oameni cunoscuți și spre bucuria mea, nu întârzie să apară. Astfel am și eu cu cine sta la povești
Asta e o tură care m-a învățat destul de multe. Am învățat să imi ascult instinctul pe viitor și să nu îmi mai ignor semnalele de avertizare. Am avut unele rețineri legate de organizarea turei și de cei cu care urma să-mi petrec patru zile pe munte. Le-am ignorat complet și lucrurile n-au mers așa cum ar fi trebuit. M-am întors mai sărac decât era cazul și m-am enervat mai mult decat trebuia în cele 4 zile. N-am prea apreciat leneveala din a doua zi și, desi eram conștient ca nu sunt pe gustul meu zilele astea pensionărești, am ales sa merg în tură. Am fost totuși răsplatit de natură, am avut parte de locuri foarte frumoase, chiar dacă uneori cu o poveste tristă. În ciuda faptului că oamenii nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor mele, natura nici de data aceasta nu m-a dezamăgit.
Trăgând linie, tura a fost reușită din punct de vedere al traseului, dar putea fi mult mai reușită din alte puncte de vedere. Am mers cu persoane nepotrivite, uneori se întâmplă și de-astea, dar, în mare măsură, sunt lucruri ce se pot evita.