Munții Baiului de la Nord la Sud și peripeții cu câinii de stână

A venit toamna și stânele au rămas fără mioare. Cu câteva zile în urmă pe munte a nins, dar căldura ultimelor zile a topit deja zăpada. După ce-am cărat o vară întreagă cortul după mine, mi-e dor de bagaj mai ușor și de dormit la stână. Mi-e dor să nu mai fiu nevoit să mănânc la distanță de locul de dormit, să nu mai ascund mâncare prin copaci. Să nu trebuiască să montez și să strâng cortul sau să caut locuri ferite de vânt pentru el.Caut deci parteneri pentru o tură la stână. Îl abordez pe Ionuț, cu care am tot mers pe munte în ultima vreme. Vrea sa plece pe undeva cu prietena lui Ivona, dar se arată încântat să mă bage și pe mine în schemă. Ei ar vrea in Baiului, dar nu sunt hotărâți pe unde, iar după ceva consfătuiri, hotărâm să încercăm o creastă integrală cu plecare din Predeal și coborât în Posada.

Traseul l-am mai parcurs și nu mă voi axa pe o descriere a lui. În jurnalele mai vechi sunt mai multe detalii tehnice :

Ziua I: Predeal- Susai- Refugiul Retevoi- Vârful Neamțu- Culmea Petru-Orjogoaia
Ziua a II-a:  Culmea Petru Orjogoaia- Vârful Băiuțul- Vârful Baiul Mare-Valea Florei- Posada

În inima Baiului de Ziua Națională
Prima data singur pe munte. Prin Baiului de la Azuga la Posada

Punem la punct ultimele detalii, vine finalul de săptămână și iată-ne în tren. Coborâm în Predeal și apucăm drumul Susaiului unde poposim după vreo oră. Din fața cabanei admirăm Bucegii pudrați deja cu alb. De altfel, priveliștea spre Bucegi e singurul lucru care-mi place la Susai.

Pornim mai departe spre Retevoi pe triunghi roșu. Zona cu defrișări e la fel de urâtă, dar nu pare să mai fi evoluat totuși față de ultima oară când am văzut-o.

Poposim la Retevoi după aproximativ două ore de la Susai. Refugiul se prezintă în aceeași stare bună și privind în urmă la amintirile frumoase pe care le am de-aici, parcă îmi pare rău că nu vom înnopta aici de data aceasta.

După o binemeritată pauză de masă, o luăm din loc spre creastă. Aruncăm un ochi la Lacul Găvan, pe care-l găsim parcă mai verde ca oricând.

Ieșirea în golul alpin vine la pachet cu priveliști superbe spre Bucegi, Piatra Mare, Grohotiș sau Ciucaș. Și Piatra Craiului se vede, dar zările sunt cam încețoșate în direcția aceea.

Bucegi

Piatra Mare

Grohotiș și Ciucaș

Noi ieșim în creasta și uitându-ne la ceas, deja e ora 15. Nu stăm excelent cu timpul și-ar cam trebui să ajungem pe înserat la stână. Partea bună e că o cunosc și știu să ajung la ea fară sa îmi trebuiască prea multă lumină.

După aproape o oră de la ieșirea în creastă ne găsim pe Vârful Neamțu (1923m ), cel mai înalt din Baiului. Aici facem o pauză pentru a ne mai trage sufletul. Începem să simțim oboseala, dar partea bună e că de-acum s-a cam terminat cu urcările.

Poza de grup de pe Vârful Neamțu cu Ivona, Ionuț și subsemnatul

Eu mă simt foarte bine și în afară de ceva oboseală, chiar îmi priește tura. Temperatura e numai bună, vântul nu ne chinuie deloc. E o zi de toamnă cum toate ar trebui să fie pe munte. Ivona însă nu e chiar în apele ei, acuză dureri de spate ce o afectează destul de mult la mers, dar mai ales la moral.

Încercăm s-o încurajăm și să-i mai preluăm din bagaj. Mergem liniștiți, povestind și urmărind soarele cum se duce cu pași repezi la culcare. Nici noi nu mai avem chiar mult până la stâna mult visată.

Mai mergem o vreme și zărim stâna Orjogoaia, cea la care urmează să innoptăm. Lângă ea totusi, par să fie două puncte nerge cam suspecte. Ionuț bagă zoom-ul de la aparat și face o poză. Stupoare: lângă stână sunt doi dulăi. Ce naiba s-a întâmplat? La vremea asta oile trebuie să fi coborât, iar saptămâna trecută a nins. Poate s-au întors ciobanii să mai coboare din lucrurile de la stână. Hotărâm sa ne apropiem totuși pentru că deja e prea târziu să ajungem la altă stână. Ele nu sunt pe creastă și ar trebui să putem s-o vedem în vale, iar cum e aproape noapte, nu e nicio șansă de a ne descurca să găsim alta.

De cum ne simt, câinii vin spre noi pregătiți de atac. Sunt trei inițial, apoi li se alătură și altii. Ne înconjoară și strâng cercul tot mai mult. Mi-e teamă de reacția colegilor mei și sper să nu facă vreo mișcare greșită. Reușesc să rămân stăpân pe situație și le spun celorlalți să ne așezăm spate în spate pentru a nu sta cu spatele la vreun câine și a fi luați prin surprindere. Odată formația creată, ne îndepărtăm încet de stână, vânturând uneori din bețele de trekking atunci când fiarele strâng prea mult cercul. Simt că ne descurcăm bine și controlăm situația, dar am o temere: mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă unul dintre noi s-ar împiedica și ar cădea. Mergem cu spatele pe niște poteci denivelate de oi și nu suntem prea atenți la teren. În cazul în care unul ar cădea, n-ar mai fi în poziția dominantă ce ne permite să ținem câinii la distanță și ar putea tăbărî pe el. Aleg să merg eu cu spatele și tot îndepărtându-ne, câinii încep să se liniștească.

Încerc să comunic cu ciobanii, strigându-le că vrem să dormim la stână, dar îmi răspund că nu se poate și că trebuie să plecăm. Nu-mi place deloc atitudinea lor, ținând cont de momentul zilei și de condiții, dar nici ciobanii nu mai sunt cum erau cândva…

Scăpăm definitiv de ei, dar e noapte, noi suntem pe munte fară cort, stâna pe care ne bazam nu poate fi folosită, iar celelalte nu pot fi găsite pentru că nu le putem vedea în întuneric. Ne oprim să analizăm situația și să mai punem o haină pe noi. Se anunță o noapte destul de călduță  și luăm în calcul chiar un bivuac forțat, improvizând cu foliile de supraviețuire un adăpost. O altă variantă e să mergem pe culmea Petru- Orjogoaia spre Popasul Schiorilor, în vârful pârtiei Sorica. Aici ori ne adăpostim pe vreo terasă a clădirii, cel mai probabil închisă în această perioadă, ori coborâm în Azuga și stăm prin gară până la primul tren. Nu suntem într-o situație critică, dar variantele pe care le avem nu sunt chiar atractive.

Până să ne dumirim și să luăm o decizie finala, vedem o lumină puternică din direcția stânei, îndreptându-se spre noi. Se pare că e un ATV. Asteptăm să ajungă la noi și stăm de vorbă cu un tânăr, trimis de cioban să ne ajute. Se pare că după ce ne-au zis să plecăm, cei de-acolo i-au povestit ciobanului ce s-a întâmplat, iar acesta din urmă a hotărât să ia atitudine, dându-și seama că probabil avem nevoie reală de ajutor. Băiatul cu ATV-ul se oferă să ne ducă la o altă stână și ideea ne surâde. Problema este că nu putem merge toți. Trebuie să vedem cum ne organizăm. Ivona e cea mai obosită și are dureri de spate. Logic ar fi sa mearga ea cu ATV-ul și noi pe jos, dar ea și Ionuț nu sunt de-acord cu această idee, nevrând să rămână Ivona singură cu tipul acela. Următoarea variantă logică ar fi să mă duc eu cu ATV-ul, să rămână Ionuț cu Ivona și  să vină pe jos. Dar eu cunosc configurația culmii Petru-Orjogoaia și mă orientez mult mai ușor pe întuneric. Alegem așadar să îl trimitem pe Ionuț cu ATV-ul, urmând să rămân eu cu Ivona pe jos. Trimitem si rucsacul Ivonei pentru a-i fi mai ușor să meargă.

Ionuț are misiunea ca după ce ajunge să ne dea semnale luminoase de la stână, pentru a reuși să ajungem și noi acolo. Pornesc cu Ivona și o simt destul de abătută. Îmi spune că n-a mai mers noaptea pe munte, iar aventura asta cu câinii și stâna a cam descumpanit-o. O țin de vorbă și încerc să pun accentul pe toate aspectele pozitive. Pe luna aproape plină ce ne luminează calea, pe ziua frumoasă petrecută pe munte și pe noaptea liniștită ce ne așteaptă. Mai e nevoie de un ultim efort.

Mergând noi așa, primim semnale de la frontala lui Ionuț, semn că a ajuns la stână. E ceva mai departe decât credeam. Încet, dar sigur ne apropiem și ne iese și Ionuț în întâmpinare. Ne regrupăm și coborâm împreună la stână. Arată bine și are priciuri bune. Vom dormi boierește!

Am mers azi aproape 14 ore, e trecut de 22.30 și mă simt obosit. Mai am puterea însă de a-mi face o porție de tăiței cu lapte, cu care-mi ademenesc până la urmă și colegii.

Adormim repede, adânc și fără vise

Ziua a II-a

Noaptea a trecut prea repede, însă am dormit suficient de bine încât să mă simt refăcut. Aș vrea să ne continuăm traseul spre Posada, însă nu îndrăznesc să propun asta colegilor mei, mai ales că eu am mai fost pe-acolo. Decizia trebuie să vină de la ei.

Mâncăm bine dimineață, ne pregătim bagajele și o luăm din loc spre culmea Petru-Orjogoaia. Indiferent pe unde vom continua, acolo tot trebuie să ajungem mai întâi.

O simt pe Ivona că se cam chinuie, dar spre surprinderea mea, hotărăște să mergem spre Posada. Ritmul de mers nu e spectaculos, dar e măcar constant.

Părăsim culmea Petru-Orjogoaia, continuând spre Sud pe creasta principală, spre Vârful Băiuțul. Valea Prahovei e învăluită într-o ceață lăptoasă, iar combinația păturii de nori cu stâncoșii Bucegi, creează un cadru fantastic. Nu imi vine să-mi iau ochii de la peisaj și reușesc să nu mă mai gândesc la urcare sau la oboseală.

În atmosfera asta ajungem pe Vârful Baiul Mare, iar timpul nu e chiar cel mai bun aliat. Avem totuși în mare parte doar de coborât în continuare, așa că rămân încrezător că putem prinde trenul din Posada.

Grăbim pasul, iar vârfurile și văile ni se succed cu repeziciune. Peisajele în această parte a muntelui nu se schimbă prea mult pe măsură ce înaintezi, așa că intrăm într-un soi de automatism, deplasându-ne tăcuți și fără să zăbovim prea mult la admirat peisaje.

Traseul coboară tot mai mult și ne apropiem de zona care mi-a dat bătăi de cap data trecută: coborârea spre Posada, pe care eu n-am prea nimerit-o data trecută. Nici acum nu e chiar simplu să ne dăm seama cum trebuie mers, dar ne iese mult mai bine ca prima oară.

Verific timpul și suntem presati tare de timp. Avem tren la 6 și trebuie să tragem tare pentru a-l prinde. Mă dor tălpile, dar rabd și-i dau la vale. Ivona merge mai greu, fiind chinuită și de dureri de picioare, dar și de sâcâitoarea durere de spate. Ionuț stă aproape de ea pentru a o încuraja.

Intrăm în pătura de nori pe care am admirat-o pe parcursul zilei. Acum împrăștie o aură de mister pădurii.

Ajungem în gară cu 10 minute înainte să vină trenul și răsuflăm ușurați. Chiar a fost o tură lungă și simtim oboseala.

Mă bucur că am revenit în Baiului, că am dormit la stână și că am prins o pătură de nori atât de faină pe vale. Am avut peripeții care, deși nu prea plăcute pe moment, au reprezentat un condiment important pentru excursie și au avut darul de a o face memorabilă.