Aprofundând Bucegiul vestic: Valea Gaura
Andrei și Adelina mă invită cu ei pe Brâna Aeriană, dar am mers recent pe-acolo și parcă am chef de ceva nou. Cum încă mai am restanțe în Bucegi, încropim un plan, atfel încât să urce pe fiecare pe unde vrea, să ne regrupăm la Refugiul Țigănești, urmând să coborâm a doua zi împreună. Aleg așadar să urc pe Valea Gaura.
Traseu
Ziua I: Bran- Valea Gaura- Șaua Hornurilor (cruce rosie)- Refugiul Țigănești(bandă roșie)
Ziua a II-a: Refugiul Țigănești- Cabana Mălăiești (bandă galbenă)- Pichetul Roșu (triunghi roșu)- Bușteni (bandă roșie)
Plec cu trenul până la Brașov, apoi iau un autobuz de Bran ce mă lasă în Apropierea castelului. E forfotă mare în zonă , dar sper să se liniștească lucrurile odată ce intru pe traseu. Pornesc în pas nu foarte voios, urmând marcajul cruce roșie. Încă de la început simt că rucsacul meu e cam greu. Deși intenționez să stau la refugiu, am luat cu mine și cort, pentru eventualitatea de a fi plin. De asemenea, am convenit cu Andrei să car și pentru ei niște apă în plus și astfel mă găsesc cu 6 litri în spate, dintre care 4 ar trebui să fie porția noastră pentru a doua zi.
Treptat, pădurea devine tot mai deasă, iar panta mai accentuată. Mă bucur de umbră și reușesc să merg într-un ritm bun. În fața mea merg greu vreo 4 tipi și pe măsură ce mă apropii, văd pe spatele lor numere de concurs. Băăăi, e Marathon 7500 weekendul ăsta! Sunt din ce în ce mai aproape de ei și mă întreb cum pot merge atât de încet. Au niste bagaje extrem de mici, constând în mare parte din apă. Eu car o groază și tot îi depașesc. Poate că trebuie să mă apuc și eu de maratoane. Nu îmi termin bine gândul că ajung în dreptul lor. Ne salutăm, îi intreb de când merg și cam cât mai au, iar răspunsul lor mă aduce imediat cu picioarele pe pământ: sunt pe drum de aproape 20 de ore. Deci nu, nu mă apuc de maratoane! Hai mai bine să-mi văd de drum.
Îi depășesc și îmi văd liniștit de traseu. Panta parcă se mai domolește și după ceva vreme ies intr-o poiană. Este Șaua Polițe sau La Polițe, cum îi mai spune locului. După o mică pauză și savurat ceva dulce, îmi continui drumul.
Reintru în pădure și poteca mea inițial coboară destul de accentuat, apoi se stabilizează și după o întreaga serie de suișuri și coborâșuri, ies la baza văii Gaura. Casc ochii pentru a mă bucura de impunătorul perete din fața mea. Pare de nepătruns și încerc să-mi dau seama pe unde merge traseul meu. Marcajul mă bagă iar în pădure și, după câteva minute, un indicator mă anunță că la 100m este Cascada Moara Dracului. Fară să stau pe gânduri, mă abat spre ea. Căldura și efortul urcării m-a încins și posibilitatea de a mă răcori este o adevărată binecuvântare. Zăbovesc aici o vreme, conștient fiind că urmează să ies la soare și că mai am multă diferență de nivel de urcat. Cascada este destul de faină, având un aspect natural și dându-mi o stare de liniște plăcută.
Pornesc fara prea mare tragere de inimă, conștient de faptul că o să mă cam rupă caldura și că nu voi mai putea să mă ascund la umbră. Ies curând din pădure și în față mi se înalță un adevărat amfiteatru de piatră, cu stânci golașe și spectaculoase ce pare de nepătruns.
Apropiindu-mă de stânci, continuarea traseului pare să se contureze mai bine. În față mi se deschide un horn pe care zăresc montate și niște lanțuri. Zona însă nu îmi pune probleme și nu după multă vreme pășesc în imensa căldare superioară a văii. De-aici mai am doar s-o traversez și să mă lupt cu panta abruptă pentru a ieși din ea în Șaua Hornurilor.
Căldarea e cu adevărat grandioasă și-mi dă cu adevărat senzația că sunt un fir de nisip în deșert. Dar apropo de nisip, e destul pe-aici prin căldare, iar vântul ce s-a apucat să bată, îmi creează puțin senzația de vară la mare.
Dar zona plată s-a terminat și muntele revine în prim-plan. Urcușul mi se pare criminal, număr stâlpii și parcă nu mai ajung în șa. Încerc să merg pe distața dintre 2 stâlpi și să mă odihnesc doar în dreptul lor, dar nu reușesc. Până la urmă ritmul meu se stabilizează și mă opresc în dreptul stâlpului și la mijlocul distanței până la urătorul.
Ajung obosit în Șaua Hornurilor, arunc un ochi spre Hornul Mare ce coboară spre Mălăiești. Între timp am intrat în ceață și vântul bate destul de tare. Miroase a ploaie și nu e vremea să mai zăbovesc.
O apuc repejor pe bandă roșie spre Refugiul Țigănești. Mare lucru nu am de văzut în jur, așa că mă concentrez să merg cu cât mai mult talent. Trec în viteză peste Vârful Scara și începe să plouă destul de tare.
Intru în zona Turnurilor Țigănești și deja stâncile și cablurile sunt ude, iar pe potecă se scurg șuvoaie de apă. Poteca se strecoară printre turnuri şi colţi, ieşind când la dreapta pe pantele căldării Ţigăneşti, când la stânga pe cele ale Văii Ciubotea. Calc cu grijă și încerc să nu fac vreo prostie acum pe final din cauza grabei și a pietrelor ude și alunecoase. Pe măsură ce mă îndepărtez de Scara, turnurile devin mai puţin impunătoare iar pantele mai domoale.
Am trecut de zonele stâncoase și mă aflu deja pe culmea înierbată și domoală merge spre Șaua Țigănești. În scurt timp ajung la refugiu și-l găsesc destul de aglomerat. Sunt două grupuri mai numeroase, dintre care unul este compus din gălățeni din Mecanturist. Pe câțiva îi cunosc și mă bucur de revederea cu ei.
Îl contactez pe Andrei să văd când ajunge și aflu că s-au mișcat foarte greu pe brână și au hotărât să nu mai vină până la Țigănești, ci să rămână la Babele. Sunt pe cont propriu și am minim 3 litri de apă în plus, cărați degeaba în spinare. Găsesc repede să-i donez colegilor de refugiu și îmi pregătesc culcușul.
Pe Primus fierbe mămăliga, spre surprinderea celor din refugiu, neobișnuiți cu asemenea preparate gătite pe munte. În final, mămăliga mea cu brânză a ajuns să se plimbe prin tot refugiul spre degustare. Nu pot spune că m-am săturat cu ce mi-a mai rămas, dar am totuși satisfacția că poate am reușit să schimb unora percepția despre mâncarea gătită la Primus. Poate unii vor mai renunța la mâncărurile instant pline de prostii și vor încerca să gătească lucruri simple și gustoase.
Ploaia trece, iar norii fac cu greu loc unor raze de soare timide.
Trag cortina devreme și reușesc să adorm înainte să se declanșeze corul de sforăituri din refugiu.
Ziua a II-a
Dimineața vine la fel de cețoasă și nefotogenică. Nu am tragere de inimă să strang și să plec undeva, așa că mai lenevesc. Încă n-am idee pe unde vreu să cobor, dar aleg să hotărăsc mai târziu, după ce mai urmăresc evoluția vremii.
Cum nu sunt semne de îmbunătățire, hotărăsc să cobor spre Mălăiești. Nu mai merge nimeni în direcția aia, așa că-mi iau la revedere de la ceilalți și pornesc pe bandă galbenă spre lacul Tigănești și Cabana Mălăiești.
Lângă lac mă salut din mers cu un grup mărișor și îmi văd de drum spre Padina Crucii. După o curbă lungă de nivel ce dă ocol versantului, zăresc crucea din vârf. Poteca incepe să urce lin către ea și în 40 de minute de la plecarea de la refugiu ajung pe Vârdul Padina Crucii.
De-aici coborârea spre Mălăiești e mai abruptă și mai bălăuroasă, iar după ploaia de ieri, poteca e cam alunecoasă. Ajung repede la cabană și dau de multă lume și destulă hărmălaie pentru gustul meu.
Plec repejor de la cabană, hotărându-mă să prind personalul spre casă. Aleg cea mai rapidă variantă de traseu, respectiv triunghiul roșu spre Bușteni, cunoscut și drept poteca Take Ionescu. Poteca este denumită astfel după omul politic şi prim-ministru al României în perioada interbelică care a finanţat construirea potecii în 1899. Aceasta ocoleşte ca un brâu Bucşoiul. Varianta aceasta de traseu are câteva zone mai abrupte și expuse, prevăzute cu podețe de lemn sau lanțuri, dar nu ridică probleme pe vreme bună. Iarna, traseul este interzis, nu atât din cauza acelor zone, cât din cauza riscului sporit de avalansă, poteca înconjurând versantul abrupt al Bucșoiului.
De la Pichetul Roșu merg spre Gura Diham și în graba mare prind trenul personal spre București, încheind astfel o tură ce a reușit să ma mai scapt puțin de căldura toridă a verii și să mă poarte pe un traseu nou din Bucegi, un traseu pe care-l ochisem de multa vreme și-mi doream să-l parcurg.
