Câteva idei pentru începători și un traseu ușurel la poalele Pietrei Craiului

A fi începător în orice domeniu poate fi interesant, captivant, motivant, dar ușor nu prea e. Te lovești la tot pasul de nou, vii cu un întreg bagaj de preconcepții și prejudecăți, iar depășirea zonei de confort poate fi dificilă uneori. Ca începător sau chiar debutant pe munte, opțiunile sunt destul de limitate și unele nu foarte fericite. Înainte să îți vorbesc despre ele, ține cont de un lucru foarte important: pe munte trebuie să te bazezi în principal pe tine și pe forțele tale, dar până să ajungi la acel nivel, va trebui să te bazezi pe alții. Deci cuvântul cheie în toată povestea de mai jos este „încredere”. Este principala punte care trebuie să existe între tine și cel cu care mergi pe munte ca începător. Și ea trebuie să fie reală! Acum să detaliem ce ai putea încerca.

• Apelezi la o școală de munte, variantă în care vei merge cu o sută de alți oameni în ture, va fi gălăgie și, în general, un total haos organizatoric, iar din aglomerația aia nu vei rămâne cu foarte multe cunoștințe si nu te vei bucura prea mult de natură.
• O altă variantă e să apelezi la un ghid montan. Vei da un ban în plus, dar grupul e mai mic și vei putea să înveți destule lucruri. Atenție mare totuși ce ghid alegi, o bună parte dintre ei sunt șarlatani fără vreo diplomă sau calificare și cu o experiență îndoielnică. Nu oricine își spune ghid chiar are vreo treabă cu această noțiune și cu responsabilitatea care vine odata cu acest titlu.
• La mare modă în ultima vreme sunt grupurile de facebook, paginile cu zeci de mii de like-uri sau evenimente publice cu mii de invitați. Acolo domină dezorganizarea, e plin de indivizi care n-au tangențe cu muntele și propun tot felul de grozăvii de trasee, nu se respectă nicio regulă, nimeni nu intervine când au loc derapaje. Ca începător este extrem de simplu să pici în mirajul ăsta și să-ți pui viața în mâinile oricui, acordându-i mai multă încredere decât merită.
• Carpați.org este o comunitate online foarte faină, pe care ai șansa de a cunoaște oameni tare de treabă, cu care să mergi ulterior pe munte. Știu, vei spune că există facebook, dar carpati.org e un site dedicat iubitorilor de munte, e un loc în care lumea e mult mai cernută și mai selectă, iar urmărind activitatea de pe portal, îți vei forma o părere despre o bună parte dintre membri activi. Există acolo și o secțiune de ture, în care oricine poate propune un traseu și oricine se poate înscrie în tura respectivă. E un bun punct de plecare, cu condiția să ai capacitatea de a-ți alege ture potrivite nivelului tău. Și ar fi bine să mai ții cont de faptul că nu toți cei care propun turele sunt responsabili și experimentați. Uneori poți avea surprize și aici! Un important plus față de facebook ar fi existența unor admini și al unui regulament de postare a turelor, deci lucrurile sunt ceva mai riguroase aici.
• Ai mai putea să mergi singur/singură, dar ținând cont că nu știi cu ce se mănâncă acest sport și nu ai încă un bagaj solid de cunoștințe, îți recomand insistent să nu faci asta!
• Ajungem și la ultimul punct din listă: prietenii sau oamenii în care ai încredere. Dacă ai norocul să ai ceva prieteni munțomani, cărora le acorzi o doză apreciabilă de încredere, roagă-i să te ia cu ei pe munte. E cea mai ieftină variantă și poate cea mai plăcută. Da, unii se comportă de parcă s-ar fi născut învățați și nu ar face niciodată efortul de a-i ajuta și pe alții să descopere muntele, însă nu sunt toți asa.

Caută și vei găsi o formă de a ajunge pe munte. Nu există „nu am cu cine”, există doar indolență și lipsa unei dorințe reale de a merge.

Trecând la povestea turei, totul a pornit de la rugămintea Elenei de a o lua într-o excursie pe munte. Văzând că e serioasă și chiar își dorește să meargă, am început să concep un traseu care să respecte anumite reguli: să nu fie foarte lung și dificil, să fie spectaculos și foarte darnic din punct de vedere al peisajelor și să avem o cabană sau pensiune la dispoziție. Deși în mod normal nu ma împac bine cu cabanele, de data asta mi s-a părut obligatoriu să aleg cazare undeva într-o cameră încălzită și cu ceva condiții.

Cum prima impresie contează cam în orice situație, cred că este foarte important să te asiguri că prima experiență pe munte a unui începător va fi una bună. De aceea am cautat să organizez cât mai bine lucrurile și am stat cu ochii pe vreme permanent. Muntele e frumos oricând, pe orice fel de vreme și în orice condiții, dar pentru un om care pășește prima oară pe un traseu, e important să nu fie ud, să nu-i fie frig sau să nu vadă nimic în jur din cauza ceții, pentru că astfel de situații pot înclina decisiv balanța în luarea unei decizii de a nu mai călca niciodată pe un traseu.

Planurile sunt făcute, echipamentul a fost improvizat cu succes: bocanci și haine mai groase de oraș, plus rucsacul meu pentru ture de o zi, urmând să merg eu cu unul mai mare, destul de gol. Pe ultima sută de metri ni se alătura și Ioana. Ea are câteva ture la activ, nu e chiar la început de drum.

Planul inițial era să pornim din Bran, să urcăm pe Măgurile Branului, coborâm în Măgura, ne cazăm la Casa Folea, apoi, a doua zi, urma să incheiem tura în Zărnești prin Prăpăstii.

Pornim cu Regio din București, coborâm  în Brașov și luăm un autobuz spre Râșnov- Zărnești, urmând să coborâm în Râșnov și să luăm alt autobuz către Bran. M-am înțeles cu soferul în acest sens, urmând să ne lase el unde ar fi fost cel mai bine să așteptăm celălalt autobuz. Ne vedem relaxați de drum, apare la orizont cetatea cocoțată pe deal, indicator de intrare în Râșnov, indicator de ieșire din Râșnov și autobuzul merge neobosit. Fără să ma panichez, îmi dau seama că traseul este la fel de potrivit de făcut și din sens invers, deci nu e nicio pierdere.

Ajungem în Zărnești și când să coborâm, sărmanul șofer încremenește. Se agită și nu știe cum să-și mai ceară scuze. Îl asigurăm că totul este  în regulă și vrem să-i plătim diferență pentru cursa mai lungă, dar nu vrea nici în ruptul capului să ne accepte banii.

Ieșim din Zărnești și mergem voioși spre Prăpăstii. La Botorog facem un scurt popas la izvor pentru a completa rezervele de apă, apoi pătrundem în lumea de piatră a Craiului și suntem învăluiți de ziduri impunătoare de stâncă. Oprim în zone cu trasee de escaladă și le arăt fetelor spiturile ce strălucesc pe pereți.

Când te uiti în poze la cățărători, ai cu totul altă perspectivă decât atunci când ești chiar la baza peretelui. De data aceasta nu este nimeni la cățărat, dar tot putem să ne holbăm la trasee. Nu lipsește obișnuita întrebare „Dar e perfect drept, pe unde naiba se urcă?”

Curând părăsim Prăpăstiile Zarneștiului, făcând stânga spre Refugiul Grind prin Valea Vlădușca. În scurtă vreme intrăm în Cheile Pisicii. Începe astfel și urcușul pe o vale destul de îngustă și bolovănoasă, iar odată cu el apare și gâfâiala, în special din partea Elenei. Verific și zâmbetul e la locul lui, deci suntem în parametri optimi. Pe urcușul acesta, o singură zonă ridică mici probleme din cauza potecii umede și a rădăcinilor alunecoase, dar cu puțin ajutor, trece și Elena fără probleme.

Ieșim din chei și nimerim pe o potecă lată ce ne duce în Poiana La Table. Deși planificarea mea a fost facută riguros, vremea e destul de închisă si, precum zice Alexandru Andrieș în piesa lui, „ceața-i lipită de drum”.

Aici ar trebui să vedem frumos creasta Pietrei Craiului, dar nu suntem foarte norocoși. Ne multumim cu un popas la stână, goală în această perioadă a anului.

În aceeași atmosferă mohorâtă, continuăm spre satul Peștera și mergem repejor la Casa Folea, punctul final al acestei zile. Dacă era vremea mai bună, am mai fi zăbovit pe-afară la vânătoare de peisaje, dar în aceste condiții nu prea are sens.

Cazarea este ieftină și bună și avem și norocul să nu fie mai nimeni prin zonă, deci am avut liniștea pe care o căutam. Seara a decurs cu povești atat între noi, cât și cu familia Folea, iar peste noapte eu m-am chinuit puțin cu un pat foarte prost. Fetele au avut condiții mult mai bune, iar dimineață erau vizibil mai odihnite decât mine.

Ziua a II-a 

Zorii ne întâmpină cu soare și vreme superbă, așa că ne mobilizăm și plecam devreme. Încă e ora de aur și culorile calde, combinate cu nuanțele tomnatice, creează imagini de poveste. Atmosfera grupului este mult mai bună decât ieri și simt că am atins acel punct în care Elena a văzut una dintre cele mai frumoase fețe ale muntelui și are toate premisele pentru a se îndrăgosti de el. Iar ziua este abia la început!

Mergem în ritm lejer către satul Măgura, având grijă ca retinei să nu îi scape nicio imagine. Deși am mai parcurs traseul, mereu este o plăcere să revin prin aceste locuri care mi se par extrem de spectaculoase și ofertante vizual și fotografic, tocmai prin simplitatea lor debordantă. În ultimii ani totuși, zona s-a dezvoltat destul de mult și asta a venit la pachet cu case mari și mult beton, elemente care strică destul de mult aspectul. Devine puțin mai greu să găsești acele cadre naturale, acele căsuțe tradiționale din lemn, străjuite de abruptul Pietrei Craiului. Cu toate astea, zona este încă deosebit de frumoasă și nu va lăsa pe nimeni indiferent.

Ajungem într-o punct din care ar trebui să vedem toată zona Munților Perșani, dar ni se deschide o pufoșenie de plafon de nori de toată frumusețea. Doar Măgura Codlei e mai încăpățânată și răzbate la lumină.

Noi ajungem deja la ultimele case din Măgura și ne pregătim să ne luptăm cu urcușul susținut până în Șaua Măgura de sub vârful Măgura. Pe măsură ce câștigăm altitudine, panorama în urma noastră devine tot mai spectaculoasă, iar numarul pauzelor crește si el în egală măsura din cauza efortului de la urcare, dar și a peisajelor ce se cer admirate pe săturate.

În Șaua Măgura este o căsuță în care tare mi-aș mai petrece câteva zile, să mă satur de apusuri și răsărituri cu aceste locuri. Fetele iau o pauza pe iarbă în șa, iar eu mă duc singur să urc pe vârful din stânga șeii față de cum am venit noi, Vârful Gălbinarea. Nimeresc un fel de potecă destul de bălăuroasă și îmi croiesc drum printre vegetație și bolovani calcaroși până zăresc la doar câțiva metri, lângă un brad, un fund maroniu și blănos. Nici nu apuc bine să ma dezmeticesc și să-mi dau seama ce este, că un ursulache de toată frumusețea fuge speriat spre vârf. M-a bucurat întâlnirea, dar parcă a cam scăzut cheful de a urca în continuare fix în direcția în care a fugit ăsta micu’. Hai mai bine să văd ce fac fetele!

Ne regrupăm în șa și acum e vremea unei noi provocări pentru Elena: pentru a ajunge pe Vârful Măgura și la poteca pe care vom coborî, avem de urcat o zonă mai stâncoasă, cu vreo două pasaje de cățărare ușoară. Aici ajutorul mâinilor este necesar și de asemenea, o ajut cu indicații despre cum să prindă prizele, sau îi povestesc despre regula de a avea tot timpul trei prize stabile și o mână sau un picior întinzându-se către următoarea. Depășim încetișor acele pasaje și e vremea să ne bucurăm de cel mai înalt punct de pe traseu, dar și de splendida pătură de nori de la picioarele noastre.

Elena la prima ei tură pe munte

Valuri albe se revarsă și se sparg de țărmul stâncos al versantului Măgurii. Suntem fascinați de peisaj și reacțiile fetelor îmi spun că tura asta le va rămâne vie în minte, iar amintirile vor fi dintre cele mai plăcute. Misiune indeplinită, bineinteles cu o importantă complicitate a naturii.

Nu uităm nici de poza de grup de pe vârf.

Elena, Ioana și cu mine

E tare frumos aici, dar e cazul să și coborâm. Traseul este fain și în continuare, doar că inevitabil intrăm în norii pe care i-am admirat cu atâta bucurie de sus. Vremea devine mohorâtă și umedă, însă nu mai contează.

Coborâm într-un ritm bun și facem doar ocazional cate o pauză scurtă. Traseul se încheie în locul în care a fost mutată de la Balcic, în 1940, inima Reginei Maria. România a pierdut atunci Cadrilaterul si inima, care se afla până atunci în capela Stella Maria, a fost adusă la Bran și depusă într-un spațiu săpat în stâncă, în vecinătatea Castelului Bran.

Ne îndreptăm către stația de autobuz și ne uităm la oamenii din jurul nostru, care n-au idee cât de frumoasă și senină este de fapt ziua aceasta, iar ei stau copleșiți de negura asta apăsătoare și umedă. Este până la urmă exact ca în viață: ne lăsăm dominați de grijile și problemele mărunte ale traiului și reușim să ignorăm adevărata frumusețe a vieții. E vorba doar de perspectivă, de locul din care privești și de modul în care te raportezi la lucrurile din jurul tău.

Prindem repejor autobuz către Brașov și ajungem la timp la trenul personal, care face o veșnicie până în București

Tura prezentată mai sus este doar un exemplu dintr-o mulțime de trasee care se pretează pentru începători. Oriunde se pot găsi locuri faine și accesibile, care-i pot îmbolnăvi iremediabil de munte pe debutanți.

Dacă ești experimentat și deja ai avut șansa de a cunoaște muntele, ajută-i și pe alții să o facă. Știu că trebuie să renunți la un traseu mai lung și mai greu, pe care poate îți doreai de mult să-l parcurgi și că ar însemna un oarecare sacrificiu pentru tine, dar fă și chestia asta din când în când. Cel mai probabil și alții au facut-o la un moment dat pentru tine.

Iar dacă ești la început de drum și chiar îți dorești cu adevărat să mergi pe munte, nu mai amâna. Găsește varianta care ți se potrivește cel mai bine, caută-ți un om de încredere și trăiește experiența asta. Nu există „n-am cu cine”!

Poți chiar să-mi scrii și poate organizez ceva pentru tine. E gratis și e de plăcere, dar ține cont totuși de ce ți-am zis mai sus: cuvântul de bază e încrederea și trebuie să te asiguri înainte că o ai. Până la urmă sunt doar un necunoscut cu un blog.