Printre lacuri și căldări adânci, pe creste de Parâng

La doar două zile după tura din Cozia, am pornit din nou spre munte. De data aceasta, Ionuț a fost înlocuit de Ioana, iar destinația a fost Munții Parâng, o altă grupă montană pe care nu am cunoscut-o încă.Am văzut de mai multe ori Parângul de la distanță și am văzut suficient de multe imagini faine de-acolo, încât să-mi doresc să le cutreier potecile.

Scenariul este asemănător: plecat seara din București cu tren cu destinația Petroșani, noapte în principiu nedormită și obositoare, ajuns dimineața la destinație și pornit pe traseu.

Traseu
Ziua I: Petroșani- Refugiul Cârja (bandă roșie)
Ziua a II-a: Refugiul Cârja- Vârful Cârja- Vârful Parângul Mare- Șaua Piatra Tăiată (bandă roșie)
Ziua a III-a: Șaua Piatra Tăiată- Vârful Setea Mare- sub Vârful Setea Mare (bandă roșie)- Hornul Lacurilor- Lacul Câlcescu (triunghi roșu)- Obârșia Lotrului (cruce roșie)

Ajungem cu noaptea în cap în Petroșani și cu mare talent tocmim un taximetrist să ne ducă până la telescaun, scoțând un preț chiar bun. Ajunși la telescaun, o apucăm pe jos, că doar suntem oameni serioși! Culorile calde ale răsăritului și pătura pufoasă de nori ce acoperă văile, ne umplu sufletele de bucurie și alungă parca pentru o vreme oboseala pe care o resimțim din cauza drumului cu trenul.

Intrăm într-o pădurice în care abia pătrund primele raze ale dimineții. Răcoarea plăcută ne ascute simțurile și ne îmbie la mers.

După aproximativ două ore de mers lejer, ajungem la capătul telescaunului. Aici zona este împânzită de case și pensiuni. Trecem printre ele și în apropierea unui izvor, de unde ar trebui să ne aprovizionăm pentru zilele ce vor urma, ne pălesc o lene și un somn, încât hotărâm să întindem izoprenele și să dormim vreo două ore. Pe lângă noi treceau uneori oameni, dar nu ne păsa. Am adormit imediat și tare bine m-am odihnit până m-a trezit fâlfâiala de fălci a unui cal. Nasol mod de a te trezi, cel puțin până îți dai seama ce naiba se întâmplă.

Ne refacem bagajele și plecăm mai departe, alegând să ocolim pe curbă de nivel Vârful Parângul Mic, mai ales pentru că este acoperit de un nor gros. Curba de nivel am străbătut-o cu destul de mult talent, dar după Șaua Izvorului, locul de intersecție cu traseul ce coboară de pe Parângul Mic, poteca începe să urce și ritmul nostru scade. Pe Ioana o cam supără un genunchi, așa că mergem într-un ritm pensionăresc, care, în condițiile date, nu-mi displace deloc. Nu stăm deloc prost cu timpul, iar traseul este suficient de spectaculos încât să nu mă plictisesc mergând așa.

Trecem pe lângă intersecția cu traseul ce merge către Lacul Mija (punct galben) și admirăm fermecați aspectul căldarii adânci în care se află lacul. Ce fain trebuie să fie acolo…

Pe măsură ce câștigăm altitudine intrăm în nori, iar vântul și atmosfera generală ne dau de înțeles că ne va cam ploua. Grăbim puțin pasul, sperând să ajungem măcar până la Refugiul Cârja înainte să inceapă. Și aproape ne iese acest plan. Ne-a plouat doar doua-trei minute până am reușit să ajungem la adăpostul refugiului.

Ținand cont de vreme, hotărâm să înnoptăm în refugiu și renunțăm la planul de a pune cortul pe Vârful Cârja.

Apucăm noi să ne facem comozi, desfacem bagajele, ba mai băgăm și Primus-ul în funcțiune când se oprește ploaia și ca prin farmec norii se retrag, lăsând cerul aproape senin. Crestele se înroșesc sub bătaia soarelui la apus, iar eu mă oftic în ultimul hal că nu sunt pe vârf să asist la tot spectacolul. E prea tarziu să strangem și să punem cortul pe vârf, ba e chiar prea târziu și să las balta totul și să urc doar pentru apus. Mă resemnez și mă mulțumesc cu priveliștea de la refugiu.

Îmi mai fac de treabă puțin prin refugiu până mă fură somnul, dar nu se lasă mult așteptat.

Ziua a II-a

Nu suntem prea matinali și reușim să plecăm abia pe la 10.30. Urcușul către vârful Cârja este obositor, iar fără încălzirea făcută, devine chiar epuizant. Abia în a doua jumătate a urcușului îmi găsesc cât de cât un ritm și ultima porțiune mi se pare mai lejeră. Sus ne iau în primire niște câini simpatici, urcați  cu un grup de drumeți ce se află deja pe vârf. Chiar era frumos să stăm aici cu cortul, dar la cum a bătut vântul toată noaptea, îmi mai potolesc regretul că am rămas la refugiu.

De pe Varful Carja poteca intra intr-o coborare lina spre Șaua Stoienița. Ajunși în șa, admirăm pe partea stângă Lacul Verde.

Trecem repede pe lângă Vârful Stoienița și începem urcușul spre vârful Gemănarea. Pe stânga vedem Căldarea Gemănarei cu lacurile Zănoaga Gemănării și Zănoaga Stânii.

De pe vârful Gemănarea ar trebui să vedem Parângul Mare, dar e cam acoperit de-un nor. Nu mai zăbovim și pornim către el. Urcușul nu mi se pare prea solicitant, dar cred că un mare merit îl are peisajul ce reușește să-ți abată gândurile de la orice altceva.

Ajungem pe vârful cel mai înalt, la 2519 m. Satisfacția de a fi aici este destul de mare, mai ales că n-am mai urcat de multă vreme pe vreun vârf de peste 2500 m. În jurul nostru se joacă norii, uneori învălundu-ne, alteori îngăduindu-ne să admirăm împrejurimile.

În căldarea nordică a vârfului ni se arată 3 lacuri: Mândra, Roșiile și Lung.

Învăluiți în ceață, pornim mai departe către Șaua Gruiu, apoi luăm la pas mărunt urcarea spre Vârful Gruiu. Ceața se mai rărește și mai vedem câte ceva în jur. Lăsăm Vârful Parângul Mare tot mai mult în urmă, dar aspectul său impunător este impresionant. Din partea aceasta, are o formă mai ascuțită ce-l scoate și mai mult în evidență.

Poteca urmează o suită de suișuri și coborâșuri peste Vf. Pâcleșa, Saua Ieșul, Vf. Ieșul și de aici reintră pe direcția Est spre Șaua Piatra Taiată (2255 m), ocolind Coasta lui Rus.

În zona Șeii Piatra Tăiată hotărâm că am mers suficient pentru cea de-a doua zi a traseului nostru și după ce găsim un loc ceva mai ferit de vânt, hotărâm să lăsăm ancorele cortului. Deja culorile s-au încălzit, semn că apusul e tot mai aproape. 

Primusul arde lacom, iar cina îmi merge la suflet. A fost o zi frumoasă, dar oboseala începe să mă domine. Nu mă împotrivesc multă vreme, mai ales că intenționez să mă trezesc la răsărit.

Ziua a III-a

Ceasul sună iar mie îmi vine să-l arunc în cea mai adâncă prăpastie a Parângului. Ioana se mulțumește doar să se întoarcă pe partea cealaltă și să-și continue somnul. Stau o vreme și mă lupt cu mine însumi, până reușesc să-mi adun suficientă ambiție încât să nu ratez și acest răsărit. Scot la început capul timid din cort, sperând într-o oarecare măsură să fie ceață și să am o scuză de a mă băga la loc la somn, dar nu e cazul. Zorile se anunță  însorite și ies să le întâmpin.

Urc un mic vârf de lângă locul de cort și toate eforturile trezitului devreme îmi sunt imediat răsplătite de momentele trăite în continuare. Culmile din jur sunt cuprinse treptat de nuanțele roșiatice ale răsăritului, iar întreg peisajul se încălzește și prinde viață. Soarele se arată ceva mai târziu din cauza unor nori de la linia orizontului, dar per total începutul de zi mă umple de bucurie și mă înviorează mai eficient decât cea mai tare cafea.

Deși somnul a trecut, mai lenevesc o vreme în cort. Nu are rost s-o trezesc pe Ioana așa devreme.

Astăzi trebuie să ajungem în Obârșia Lotrului, să găsim apoi o ocazie ceva până în Petroșani, urmând ca seara să luam trenul înapoi spre casă, de aceea preferăm să nu plecăm prea tarziu la drum, neștiind cât de repede vom rezolva problema autostopului.

Continuăm traseul pe creastă, având în față Vârful Setea Mică. Apropo de sete, pe creastă nu am găsit nicăieri apă, iar până în căldări sunt diferențe mărișoare de nivel, deci evităm să apelăm la această soluție. Rezervele noastre sunt pe terminate, dar ținând cont că vom coborî, ne vom descurca.

După Setea Mică, urmează Vârful Setea Mare, pe care îl urcăm repejor. Pe coborârea de pe acest vârf, inrersectăm traseul marcat cu triunghi roșu. A venit timpul așadar să ne despărțim de traseul de creastă și să începem coborârea spre Lacul Câlcescu.

După o primă porțiune mai lină, întrăm în Hornul Lacurilor și vedem pentru prima oară Lacul Câlcescu și puțin deasupra lui Lacul Vidal. Ne oprim puțin pentru a ne bucura de cadrul superb ce ni se deschide în față și pornim cu grijă prin horn. Zona este ceva mai dificilă, coborârea fiind abruptă și alunecoasă. Nu e o zonă tehnică, dar necesită atenție. Poteca bolovănoasă trece uneori prin zone cu pietricele mici care pornesc la vale cu noi.

Ieșim din horn și suntem deasupra Lacului Vidal, un ochi de apă foarte limpede și fotogenic, așezat într-un cadru fain și natural.

Mai jos se întinde Lacul Câlcescu, semnificativ mai mare, dar mai umbrit decât Vidal. Cu siguranță este superb și el, dar din cauza luminii proaste pe care am prins-o noi, mai mult m-a impresionat primul.

Traseul înconjoară lacul chiar pe mal, trcând prin destule zone cu locuri bune de cort. De-aici schimbăm din nou marcajul, urmând să urmărim crucea roșie, care conform săgeții, ar trebui să ne ducă în 3 ore în Obârșia Lotrului.

Drumul coboară printre jnepeni, poteca intersectând de câteva ori și un curs de apă ce pornește din Lacul Câlcescu. Pierdem repede altitudine, iar creasta principală rămâne tot mai în urmă.

După aproximativ jumătate de oră, ajungem la limita pădurii și de-aici urmează o coborâre lungă printr-o pădure înaltă de conifere. Norii se cam adună deasupra noastră și ploaia pare tot mai aproape. Pe la jumătatea coborârii prin pădure simțim primele picături și ploaia se întețește treptat. Noi ne bucurăm încă de protecția pădurii și doar o parte dintre stropi ajung la noi.

Ieșim la un drum forestier și e clar că nu mai avem mult până ne intersectăm cu Transalpina. Mergem o vreme pe forestier și ploaia începe să se simtă tot mai tare. Norocul însă ne surâde și întâlnim o mașină parcată ce tocmai se pregătește să plece. Nici n-a fost nevoie să cerem noi ceva, că oamenii imediat s-au oferit să ne ia și pe noi, scurtând astfel câțiva km neinteresanți de mers pe marginea șoselei și fentând ploaia.

Suntem coborâți până aproape de Obârșia Lotrului, la intersecția cu Transalpina. De-aici ne așezăm la autostop spre Petroșani și avem mare noroc să opreasca repede cineva. Cred că a contat faptul că încă plouă și astfel inspirăm mai multă milă, dar și prezenta Ioanei. Dacă eram doi băieți, cred că nu aveam la fel de mult succes.

În mașină, pe lângă șofer mai e un pasager care stă în față. Cei doi vorbesc de zor între ei și ascultă manele, dar având în vedere ajutorul pe care ni-l dau, nici măcar nu ma deranjează acest aspect.

În Petroșani mergem la gară să rezolvăm cu biletele, apoi ne rămân vreo două ore de omorât, timp în care căutăm ceva de mâncare și vizităm puțin zona centrală.

Drumul de întoarcere este un calvar, trenul fiind foarte aglomerat, iar noi neavând locuri. Suntem prea obosiți să stăm în picioare, așa că întindem izoprenele pe jos pe culoar și nu numai că reușim să stâm destul de comod, dar furăm și ceva somn, întrerupt însă în mod repetat, atunci când vreun călător trece pe lângă noi.

Ajungem în București a doua zi dimineață, obosiți dar foarte mulțumiți de tură. Am cunosut munți noi și mi-au plăcut atât de mult încât au ajuns imediat în topul personal.

Munții Parâng sunt extraordinari! M-a fascinat alternanța plaiurilor line cu vârfuri stâncoase, șei adânci și căldări glaciare cu grohotișuri și lacuri limpezi ce par ochiuri de cer coborâte pe pamânt. Parângul mai are cu siguranță multe să-mi arate și mă voi asigura că-i ofer această posibilitate.