Descoperind partea vestică a Bucegilor: Culmea Clincea
Ziua I: Bran- Culmea Clincea- Refugiul Țigănești (bandă roșie)
Ziua a II-a: Refugiul Țigănești- Cabana Mălăiești (bandă galbenă)- Cabana Diham (bandă albastră, apoi cruce albastră)- Gura Diham(triunghi albastru)- Bușteni
Plecarea se face cu același veșnic și lent Regio 3001 până în Brașov, apoi luăm un autobuz până în Bran. Planul este să urcăm pe culmea Clincea și să dormim la refugiul Țigănești, iar a doua zi să mergem spre Omu și să coborâm pe undeva prin Valea Prahovei.
Ne urnim pe la ora 10, părăsind forfota din zona castelului Bran. Dăm repejor de liniște, dar marcajele nu ne sunt foarte clare. Prin Poarta întrebăm niște localnici și primim indicații destul de alambicate. O luăm ușor, încercând să ne amintim toate detaliile primite, dar bazându-ne și pe intuiție. O scoatem la capăt cu puțină bălăureală dăm de pârtia de schi și de marcaje. Ne aflăm deja pe o bandă roșie bine reprezentată ce n-ar trebui să ne mai încurce în continuare. Alături de ea merge și triunghiul galben prin Ciubotea. Cele două se vor bifurca mai târziu.
După aproximativ jumătate de oră de mers pe un drum forestier, cele două trasee se despart, noi rămânând pe bandă roșie.
Urmează o urcare lungă prin pădure despre care nu prea sunt multe de povestit. Cert este că ne-au trebuit vreo trei ore s-o parcurgem, însă ieșirea în golul alpin este chiar spectaculoasă și plină de priveliști.
O stâncă mai deosebită ne atrage atenția și o încadrăm destul de bine în fotografii, alături de creasta înzăpezită spre care ne îndreptăm. Zărim și refugiul Țigănești ce strălucește sub razele sănătoase ale soarelui. E o zi tare frumoasă iar priveliștile sunt fantastice. Nu mă satur de privit, dar pe cât de măiestuos este întregul peisaj, începem să ne îngrijorăm. În zona Turnurilor Țigănești și spre Vârful Scara zăpada este mare, iar cornișe înfiorătoare ne pun serios pe gânduri. Sunt șanse mari să nu putem continua spre Omu mâine.
Dar să lăsăm gândurile astea și să ne vedem de traseul de astăzi. Pe măsură ce urcăm, stratul de zăpadă devine mai gros și mai continuu, însă nu ne pune în niciun fel de dificultate. Urcăm constant și destul de susținut, iar mie mi-e foame și încep sa resimt puțin și oboseala. Din fericire nu mai este prea mult și ajungem în creastă. De-aici chiar nu mai avem mult. Depășim câteva vârfulețe mici, urmând linia culmii și ajungem într-un final la refugiu. Aici îl cunoaștem pe Daniel, un tip care a urcat de la Mălăiești pentru a dormi la refugiu.
Ne facem comozi, ne alegem fiecare locul de dormit, apoi Primusurile încep să scuipe flăcări și nu după multă vreme, mămăliga bolborosește, împrăștiind aburi călduți în tot refugiul.
Cu burțile puse la cale și cu un frig ce începe să cam intre în oase, ne băgăm în sacii de dormit și mai stăm la povești. Cineva îmi spunea zilele trecute că înțelege pasiunea pentru munte, dar nu și plăcerea de a dormi iarna la atâtea grade sub 0, înfofolit în țoale și sac de dormit. Nu pot să spun că iarna e anotimpul meu preferat când vine vorba de dormit pe munte. Îmi displace să ies din căldura sacului, să mă chinui să mă încălzesc, să car echipament mult și greu. Dar avantajele sunt prea mari pentru a nu o face. Iar dacă vorbim de dormit, cred că momentul meu preferat e acela când în sfârșit reușești să te încălzești în sacul de dormit și esti învăluit de o stare atât de plăcută ce te cuprinde și se împrăștie în tot corpul. E ca o primăvară, e o dezmorțire și o ascuțire a simțurilor.
De-atâta cald și bine, somnul ne atacă mișelește și suntem repede învinși. Noapte bună!
Ziua a II-a
Dimineața se prezintă cu o ceață lăptoasă din care nu se înțelege nimic. Dacă la culcare aveam gânduri să încercăm să mergem o vreme spre Omu, în ciuda cornișelor amenințătoare de pe traseu, acum suntem foarte siguri că vom coborî. Nu are niciun rost să ne riscăm aiurea pielea și nu am avea oricum nicio bucurie să mergem ca măgarii în ceață.
După ce depășim lenea monumentală a dimineților de iarnă pe munte, ne congelăm strângând bagajele și pornim toți trei spre Mălăiești pe bandă galbenă. În căldare este adunată destul de multă zăpadă și nu zărim nicio urmă de lac.
Pe potecă avem destul de multă zăpadă și avem câteva traversări pe limbi de zăpadă care nu-mi prea plac. În jos sunt hăuri și nu mă încântă deloc o alunecare. Mă cam gândesc la piolet, dar mă lenevesc să-l scot și trec peste cele 2-3 limbi de zăpadă fară prea mari dificultăți.
Cabana Mălăiești e destul de populată, iar oamenii sorb apatici din ceaiuri și cafele. Nu zăbovim prea mult, ci o apucăm pe lungul drum spre Diham prin valea Glăjeriei. Nu m-a încântat niciodată acest traseu, dar e iarna și nu prea avem alternativă. Notabile în continuare ar fi câteva urme de urs împrimate zdravăn în noroi și priveliștea spre Acele Morarului din Șaua La Clește.
Coborâm la Gura Diham și ne înhămăm la un alt drum pe care nu-l îndrăgesc deloc, cel spre Bușteni. Măcar acum nu prea sunt mașini, iar grataragiii lipsesc cu desăvârșire.
Gara, bere, tren și final de tură. Am ajuns în locuri noi în Bucegi, respectiv culmea Clincea și refugiul Tigănești, dar am și abandonat practic planul gândit inițial. Nu îmi pare rău însă și cred că am luat decizia corecta, date fiind condițiile de la fața locului. Nu îmi place să renunț și mereu mi-e greu s-o fac. Totuși pe munte am luat asemenea decizii în repetate rânduri și sunt convins că se va mai întâmpla. Sună clișeic, dar muntele chiar nu pleacă nicăieri și avem tot timpul să-l descoperim și să-l aprofundăm.
