Brâna Aeriană și Valea Morarului în decor tomnatic

6-7 octombrie

La doar o săptămână după tura de pe Valea Alba, m-am reîntors in Bucegi pentru o nouă incursiune în abrupt. De data asta vom cunoaște Brâna Aeriana, traseu cotat 1A.

Echipa este ceva mai numeroasă de această dată, fiind compusa din Andrei B., Andrei N., Roxana, Mădălina și cu mine.

De la stânga la dreapta: eu, Andrei Badea, Mădălina, Roxana și Andrei Nicoară

Traseu: Ziua I: Bușteni – Refugiul Coștila – Brâna Aeriană – Creasta Văii Albe – releul Coștila – cab. Omu;

Ziua a II-a: cabama Omu – Valea Morarului – cabana Gura Diham – Bușteni.

Atenţie! Brâna Aeriană și Valea Morarului sunt trasee alpine nemarcate, cotate 1A. Parcurgerea lor cere experiență, cunoștinte de cățărare, lipsa răului de înălțime și echipament tehnic specific. Nu sunt  trasee recomandat începătorilor.

Pornim cu același vesnic regio 3001, la fel de lent si aglomerat ca de fiecare dată. Neducând lipsă de companie, povestile curg, iar timpul se scurge repejor. Coborâm in Bușteni, vremea este perfectă pentru planul nostru, iar peretele Văii Albe isi etaleaza deja Brâna Aeriana, imaginea ei fiind in egală măsură spectaculoasă și înspăimântătoare.

Cu roșu este Brâna Aeriană

Lasam emoțiile la o parte si pornim spre Căminul Alpin, apoi pe triunghi roșu până la Măsurătoarea Urșilor, iar de acolo părăsim poteca marcată si urcam spre Refugiul Coștila.

Pe drum ne oprim si zăbovim o vreme lângă o stânca pe care sunt mai multe placi comemorative ale alpinistilor si munțomanilor plecati spre alte lumi si orizonturi. E un bun prilej sa ne amintim de o parte dintre ei, despre care am mai auzit cu alte ocazii, dar si sa conștientizăm că mersul ăsta pe munte e frumos al naibii, dar îi poate răpi chiar și pe cei mai buni dintre noi.

Mai umili si mai tacuti, pornim mai departe si curand suntem intampinati de maiestuosul Perete al Policandrului cu ale sale numeroase trasee de alpinism.

Printre copaci zărim și Refugiul Coștila, însa nu mai urcam pana la el, ci ne incadram pe o poteca ce merge spre stanga. De-aici intram pe Vâlcelul Stâncos, mai degraba înierbat decât stâncos. Urcăm o vreme pe el, apoi pentru o ascensiune mai interesantă, mergem pe muchia din stânga sa. Portiunea asta, deși nu e prea expusa, este destul de obositoare din cauza pantei accentuate și a bagajelor noastre, prea grele pentru o asemenea tură.

Ajungem într-un punct ce ne oferă câteva priveliști spre localitățile de pe Valea Prahovei, dar și către câteva Albișoare.

Continuăm ascensiunea pe Vâlcelul Stâncos și pe măsură ce câștigăm altitudine, ni se deschid priveliști mai largi spre Munții Baiului, Postăvaru sau Piatra Mare. E frumos aici, dar tocmai avem de trecut o zonă ceva mai expusă, așa că mă voi concentra la drum acum!

Postăvarul și Piatra Mare

Exte vorba exact de o brână expusa, cum îmi place mie atât de mult. Crește puțin adrenalina, dar o abordez cu multă rabdare și grijă și trec cu bine peste. Mai departe poteca se lărgește destul de mult, însă imediat intrăm pe Vâlcelul Policandrului, parcă mai abrupt și expus ca cel Stâncos. Măcar câștigăm foarte repede altitudine și peisajul în față este spectaculos.

Brâna de mai devreme

Urcăm cu băgare de seamă, însă nu omitem să privim în jur din când în când. Așa constatăm că suntem urmăriți de stăpânele de drept ale acestor zone, caprele negre. Sunt departe, dar ne veghează constiincioase. În stânga noastră, imaginea Caraimanului este incredibilă, iar lumina mângâie frumos întreg peretele și creeaza un efect vizual memorabil. Păcat că pozele n-au reusit să pună suficient în valoare acest aspect.

Suntem urmăriți de la înălțime

Ajungem în dreptul Brânei Aeriene, însă așteptăm o vreme pentru că un grup o străbate în sens opus. E un prilej bun să vedem cu ce ne vom confrunta și noi în câteva minute.

Trece grupul respectiv și e rândul nostru acum! Brâna în sine este destul de îngustă, iar sub ea se cască un ditamai hăul. Nu e locul în care să-ți permiți să calci greșit. Un ajutor considerabil, cel puțin pentru moral, este dat de un cablu solid, montat cam pe toată lungimea brânei. Noi pentru o mai mare sigurantă ne-am asigurat de acel cablu. Un prag pe care a trebuit să-l descățărăm ne-a dat cele mai mari bătăi de cap pe brână. În rest nu au fost probleme și chiar mi-ar fi plăcut să fie ceva mai lung acest brâu. Senzația pe care o simți cand te afli pe marginea prăpastiei,  într-un loc atât de special, merită fiecare pas al urcării, iar prezența cablului și a asigurării alungă orice urmă de teamă și lasă în urmă doar bucurie pură.

Brâna se termină și continuăm pe Creasta Văii Albe spre Hornul lui Gelepeanu, care ne va scoate în platou. Porțiunea asta e o combinatie de stancă și iarbă, la care se adauga și o înclinație destul de mare. E o portiune relativ periculoasă, care poate ridica probleme în special pe vreme rea sau când își bagă nasul în poveste și gheața.

Trecem prin Hornul lui Gelepeanu și ieșim pe platou. Soarele e deja în pijamale și se pregătește să dea stingerea, așa că ne zorim puțin spre Omu. Planul inițial era să ajungem la Refugiul Bătrâna și să rămânem acolo peste noapte, însă e cam târziu, iar Mădălina se simte rău și nu mai vrea să mearga atât.

La Omu nu avem rezervare, dar sperăm să o scoatem la capăt. Ajungem odată cu ultima geană de lumină și după lungi tratative cu băiatul de la cabană, reușim să o dăm la pace și să ne lase să dormim în sala de mese, cu condiția să eliberăm incinta la ora 6.

Așteptăm să se spargă celelalte găști care nu se prea dau plecate la culcare, apoi ne asezăm și noi lucrurile și adormim destul de repede.

Ziua a II-a

Dimineața debutează cu o alarmă stridentă de telefon și cu multă lene. Ochii îmi sunt lipiți și mă imploră să-i mai las așa măcar o oră. Nu ne permitem acest lux pentru ca in curând vor coborî turiștii matinali în sala de mese. Și unde mai pui că afară vremea e superbă, iar soarele abia răsare!

Ne hotărâm să coborâm pe Valea Morarului, dar nu înainte de a ne bucura de peisajele din jur și a face o nelipsită poză de grup.

Coborâm în prima căldare și de-aici deja încep primele porțiuni mai stâncoase. Depășim o zonă destul de inclinată și presărată cu multe pietricele alunecoase. Ne folosim cu incredere de mâini și ne proptim în pereții de stâncă din laterale.

Ajunși în cea de-a doua căldare, valea ni se deschide frumos în față. Îmi amintesc bine acest loc de când am urcat Valea Morarului. M-a impresionat și atunci în mod deosebit.

Coborâm și din cea de-a doua căldare și traseul devine din ce în ce mai accidentat. Mâinile intra tot mai mult în funcțiune și treaba merge mai bine decât îmi imaginam. Recunosc că ideea de a coborî valea m-a speriat puțin pentru că la coborâre întotdeauna e mai complicat pe văi decât în urcare. Faptul că știam totuși traseul și eram echipați cu tot ce trebuie, m-a făcut făcut să văd totul mai degrabă ca o aventură decât ca un pericol.

Valea devine tot mai îngustă, semn că ne apropiem de canion. Aici bolovanii sunt mai mari și traseul se complică, dar e tare faină această porțiune. Coborârea e în continuare plăcută, chiar dacă mâinile și fundul au cel mai important rol în poveste. Trecem printr-un tunel simpatic și ne apropiem cu pași repezi de săritorile mai serioase. Am avea o variantă să le ocolim pe o potecuță cam suspendată, dar preferăm să întindem coarda și să facem un rapel.

Partea asta durează ceva mai mult, dar nu ne plângem. Îmi vine și mie rândul și pornesc voios. Din păcate rapelul e prea scurt și nu apuc să mă bucur prea mult de el.

Strângem echipamentul și pornim în ultima porțiune de vale până în Poiana cu Urzici de care mă leagă amintiri dureroase. E clar că pantalonii scurți nu sunt de bun augur pe-aici, dar măcar scapi de reumatism, sau cel puțin așa afirmă bătrânii. Acum e bine și scap „netatuat”.

Iesim la marcajul triunghi roșu, dar nu mergem prea mult pe el, ci alegem o scurtătură către Gura Diham. Aproape de cabană găsim un foc nesupravegheat și avem prilejul să ne jucăm de-a pompierii. Ca în copilarie când mergeam cu ai mei pe munte și stăteam până târziu la foc. Mereu aveam grijă să mă hidratez și să sting cât mai mult din foc.

Ajungem în Bușteni și ne așteaptă un drum lung cu regio până în București, dar cu multă bere la purtător.

Brâna Aeriană, deși scurtă, este foarte spectaculoasă și întreg traseul este impresionant, iar perspectiva asupra Caraimanului și Peretele Văii Albe este superbă. M-am bucurat de asemenea să revin pe Valea Morarului și în coborâre traseul e aproape la fel de fain ca în urcare.

Celor care citiți și vă simțiti în vreun fel tentați să parcurgeți aceste trasee, vă reamintesc că este vorba de două trasee alpine cotate 1A, sunt în intregime nemarcate și sunt semnificativ mai dificile și mai expuse decât potecile marcate. Pătrunderea pe astfel de trasee se face doar după o analiză onestă a nivelului vostru de pregatire si a echipamentului și alături de cineva experimentat, care a mai fost pe-acolo și care cunoaște tehnicile de bază în alpinism. Nu vă bazați pe descrieri sau pe aprecierile mele sau ale altora referitoare la dificultatea traseelor. Ce este pentru mine ușor poate fi pentru alții foarte dificil sau invers!