Revenirea pe Valea Albă, dar colorată

28 septembrie 2012

Septembrie este probabil luna cu cea mai stabilă vreme, iar regimul termic o face ideală pentru munte. Când ești stundet însă, sunt șanse ca în septembrie să ai de dat niste restanțe si să nu te poți bucura de munte prea mult. Cam cu această situație m-am tot confruntat și eu în facultate. Anul 2012 n-a facut vreo excepție și iată că abia după aproape o luna de pauză, sunt gata să încalț din nou bocancii. N-am timp însa de o excursie prea lungă pentru că trebuie să-mi iau camera de camin în primire, să stau pe la cozi la administrație și alte bucurii de sezon.

Hotărăsc să urc repejor pe Valea Albă și în acest demers mi se alatură Selma, pe care am cunoscut-o la remarcarea din Munții Lotrului. Ea are de venit din Cluj, dar e de-acord să bată atâta drum pentru o tură de doar o zi.

Traseu: Bușteni- La Măsurătoarea Urșilor- Valea Albă- platou- Brâna Mare a Caraimanului- Valea Jepilor- Bușteni

Atenţie! Valea Alba este un traseu alpin nemarcat, cotat 1A. Parcurgerea ei cere experiență, cunoștinte de cățărare și lipsa răului de înălțime. Nu este un traseu recomandat începătorilor.

Ne întâlnim așadar in gara din Bușteni pe 28 septembrie, într-o vineri. E o zi excelentă și am un chef nebun să urc iar, așa că nu mai zăbovim prea mult și o luăm din loc. Urcăm până la Căminul Alpin, iar de-acolo intrăm în pădure pe triunghi roșu. Mergem o  vreme pe marcaj, până la Măsurătoarea Urșilor, de unde drumul marcat continuă spre dreapta. Noi mergem tot înainte pe o potecă nemarcata ce duce la Refugiul Coștila.

La un moment dat, în dreptul unei borne și a unui copac mai straniu cunoscut sub numele de „Copacul Râios”, urmăm o potecă firavă ce merge spre stânga. în câteva minute poposim în Poiana La Verdeață, la intrarea pe Valea Alba. Ne uităm la ceas și constatăm că am făcut până aici cam o oră și 40 de minute. Ne-am mișcat binișor!

Valea din acest punct arată într-un mare fel. Pe toată partea stângă, copacii îsi fac de cap ăi parcă se pregătesc de carnaval: nu vezi doi colorați în aceleași nuanțe.

Pornim și noi agale și suntem curiosi să vedem ce ne așteaptă. Eu am mai urcat Valea Alba iarna, când era complet acoperită. Doar Săritoarea Cârnului se vedea, însa ocolirea ei s-a făcut tot pe strat continuu de zăpadă.

Pe măsură ce înaintăm, bolovanii devin ceva mai mari, dar traseul nu ne ridică în niciun punct probleme. Săritoarea Cârnului ne iese în cale și ne dăm seama că ne cam apropiem de jumătatea traseului.

Ajunși mai aproape de ea, vedem imediat și varianta de ocolire, pe partea dreaptă. Iarna, când am urcat Valea Albă, am ocolit săritoarea pe partea stângă pe un pod de zăpadă. Pe timp de vară în schimb, cea mai facilă ocolire a săritorii este prin dreapta. La urcare pe vreme bună, zona nu ar trebui să creeze dificultăți unui munțoman cât de cât experiementat și fără probleme cu răul de înălțime. Coborârea este ceva mai dificilă și unii preferă rapelul, fapt confirmat și de cele câteva bucle de cordelină găsite la față locului.

Trecem de Cârn și continuăm țopăitul pe stânci. Îmi place mult traseul și faptul că nu-mi ies deloc din zona de confort, dar totuși am parte de puțină cățărare și de zone în care trebuie să mă gândesc puțin pe unde să abordez traseul. Mergem bine și ne bucurăm de fiecare pas și de fiecare mână ce se agață de stânci.

Pe măsură ce înaintăm, Săritoarea Mare își face și ea apariția. Dacă Săritoarea Cârnului era vizibilă și iarna și îi cunoșteam bine aspectul, aceasta era complet astupată și nici n-am știut când am trecut de ea în tura de iarnă.

Ocolirea ei se face prin stânga și este chiar evidentă, ba mai mult, sunt și câteva săgeți care să-ți indice pe unde trebuie mers. Nici de această dată nu avem probleme în a depăși obstacolul.

În continuare bolovanii de pe vale devin mai mici și în același timp mai alunecoși. Sunt porțiuni în care ne simțim ca pe grohotisurile din Crai. Din sens opus vine un grup de 3 băieți și o fată, rămasă destul de mult în urmă și care se plânge că e greu, că e obosită și că vrea să se întoarcă. Abia se mișcă și de teamă se dă mai mult pe fund pe vale. Stau puțin de vorbă cu ei și le explic că la coborâre valea e mai grea decât în urcare, că la Cârn le-ar trebui o coardă și alte detalii tehnice. Mi-am adaptat discursul la echipamentul pe care-l vedeam pe ei și la starea fetei, lăsată singură în urmă și am sperat că îi conving să se întoarcă. Nicio șansă! Spre disperarea fetei, cei 3 hotărăsc să meargă mai departe cu mențiunea că „lasa c-om vedea noi acolo”. O strategie excelentă!

Ne vedem de drum și mai aruncăm din când în când un ochi în urmă spre grupul de inconștienți ce coboară greoi. Nu e de mirare că Salvamontul are multă treabă în general. Nu spun că n-o poate păți oricare dintre noi, dar e o diferență imensă de mentalitate și abordare a unor trasee în cazul unui om experiementat, conștient și informat. E plin de zmei peste tot și nici muntele nu a scăpat de ei. Mă întreb cum s-a finalizat excursia lor și dacă fata aia e atât de proastă încât să mai calce cu ei vreodată pe vreun traseu. Să te rogi de 3 hăndrălăi să se întoarcă pentru că tu nu poți să mergi pe-acolo și că ți-e frică, iar ei să nu se obosească nici măcar să te aștepte și să te lase să mergi între ei… Niște tărani!

În scurtă vreme ieșim pe platou, în dreptul unui bolovan cu un triunghi galben pe el. De-aici pornim spre Monumentul Eroilor, unde zăbovim pentru 2-3 poze.

Selma nu se simte prea bine și se gândește la varianta de a merge la telecabină. Mie nu-mi surâde acest plan, dar dacă e nevoie, merg cu ea până acolo și cobor eu apoi pe Valea Jepilor. Pornim totuși pe Brâna Mare a Caraimanului, urmând să vedem când ieșim de pe ea dacă mergem spre Babele sau coborâm pe Jepi.

În final ajungem amândoi pe Valea Jepilor înapoi în Bușteni și eu prind destul de repede tren spre București. Selma mai are de așteptat o vreme până la legătură ei.

Valea Albă, chiar dacă nu l-am descris ca pe un traseu greu, este totuși o vale de abrupt nemarcată, cotată 1A, unde vremea proastă, lipsa experienței sau a documentării prealabile, vă pot pune în mare dificultate. Chiar dacă în condiții normale ea nu necesită alt echipament tehnic special în afară de o cască, este recomandat să aveți la voi măcar o cordelină de 10m pentru a vă putea ajuta de ea în caz că trebuie să vă întoarceți sau intervine ceva neprevăzut și traseul se complică.

De asemenea, eu am apreciat traseul raportat la nivelul meu și la propria zonă de confot. Asta nu înseamnă că pentru voi poate părea la fel de ușor sau greu. Depinde numai de nivelul fiecăruia și de aceea, o evaluare corectă a voastră și a celor cu care mergeți este obligatorie.

Valea Albă mi se pare un traseu spectaculos, ce oferă peisaje și perspective extraordinare către abruptul Bucegilor și reprezintă un început foarte bun pentru cei care vor să experimenteze o vale nemarcată.