Traversarea Munților Vrancei prin văpaia toamnei

Gândul că trebuie să facem o traversare a Munților Vrancei ne-a venit încă de când am pășit pentru prima oară în aceste locuri, de revelion în 2012. Tot atunci am spus ca ar fi interesant să facem o astfel de tură toamna, pentru a ne bucura de spectacolul foioaselor și a putea folosi stânele pentru a nu mai căra cort.E toamnă, vremea se anunță bună, oile au coborât deja de pe munte, deci planific cu Andrei tura mult visată din Vrancei. Pentru că ne-am cam săturat să umblăm doar noi doi pe munte, am zis să îmbogățim cumva echipa și nu oricum, ci cu două fete: Daiela și Iulia.

Traseu: Ziua I: Coza-Strâmtura Cozei-Dealul Zmeuriș-șaua Geamăna-Golul Cozei
Ziua  a II-a: Golul Cozei-șaua Golici-Dealul Negru-șaua Tișiței-Poiana Șindrilița
Ziua a III-a: Poiana Șindrilița-V.Zăbalei-Vf. Goru-stâna de sub Goru
Ziua a IV-a: stâna de sub Goru-Vf. Lăcăuți-Comandău

25-28 octombrie 2012

Vine și ziua plecării și pornim intr-o după-amiază cu un tren spre Focșani. Vom dormi o noapte în apartamentul lui Andrei din oraș, urmând ca a doua zi să luam primul autobuz spre Coza, punctul de pornire al traseului nostru. Urmează o seară liniștită, stropită corespunzător cu bere. Doar trebuie să fim bine hidratați!

Ziua I

Trezirea nu e o bucurie pentru nimeni, dar ne urnim totuși spre autogară. Ajunși acolo, constatăm că mai avem o vreme de așteptat până la cursa noastră, moment bun să ne împrietenim cu câteva patrupede simpatice.

Pornim cu un microbuz cam aglomerat care ne lasă într-un final în centrul satului Coza. De-aici ne luăm bagajele grele în spinare și ne îndreptăm, sub privirile curioase ale sătenilor, spre marginea satului. Drumul nostru comunal devine potecă și ajunge la o zonă cu maluri înalte și surpate, numită Strâmtura Cozei. Poteca noastră este croită pe un mal de pământ.

În continuare traversăm de câteva ori râul Coza, apoi urcăm destul de susținut printr-o zonă sfărâmată și incendiu! În față ni se deschide o pădure ca o văpaie, o pădure pe care n-ar fi putut-o reda nici cel mai priceput pictor. Explozia de culori e fascinantă și suntem foarte încântați că am nimerit la fix perioada potrivită de venit în Vrancea.

Traseul de azi a fost parcurs deja de mine și Andrei iarna trecută și încă de atunci, văzând frumusețea pădurii și tunelul natural de crengi pe care-l formează, ne-am propus să venim aici când spectacolul toamnei va fi dezlănțuit. Și ne-a reușit de minune!

Intersectăm drumul forestier Alunu și facem o mică pauză de masă. Urmează un urcuș ceva mai susținut pe Dealul Zmeuriș și e bine să avem combustibil.

O luăm din loc, nerăbdători să vedem ce ne mai pregătește toamna. După un mic urcuș, panta se domolește și poteca de culme devine superbă. Culorile sunt din nou atent alese și de data asta paleta este completată de verdele coniferelor. Suntem doar noi și e bine, iar totul în jurul nostru e în deplină armonie. Așa ar trebui să fie totul!

Ajungem la Stâna Cârnituri, frumos așezată, dar cam dărăpănată și neprimitoare.

Mai sus de stână, în zona Turnurilor Cozei, zărim o capră neagră timidă, ce n-a vrut deloc să stea la poze. Lumina devine din ce în ce mai caldă și plăcută, iar noi ne apropiem cu pași repezi de Șaua Geamăna. În tura de revelion acest loc ne-a cam dat ceva bătăi de cap. Ceața și întunericul au complotat împotriva noastră și ne-au făcut să orbecăim în căutarea traseului de coborâre din șa.

Acum totul e evident și știm deja traseul. După o scurtă coborâre, ne încadrăm pe curbă de nivel până la izvorul „La Uluce”. Încărcăm toate recipientele cu apă bună și plecăm spre bunul adăpost în care vom sta peste noapte. Este vorba despre aceeași căsuță în care am stat și de revelion. Accesul se face tot pe geam, ba chiar găsim și bilețelul pe care l-am lăsat atunci. Nimic cu s-a schimbat și ăsta chiar nu e un lucru rău!

Facem o mică organizare, astfel încât să transformăm cele 3 paturi într-unul singur în care să putem dormi toți 4, apoi ne apucăm de gătit. În meniu avem niște cuscus cu carne dintr-o conservă, ceapă și ardei. Toate bune și frumoase până turnăm carnea și ne dăm seama că miroase oribil. Nu e stricată, nu e genul ăla de miros, dar e foarte neplăcut oricum. Nici gustul nu e mai răsărit și nu reușim să mâncam din ea. Parcă și acum când scriu jurnalul îmi vine în nări acea duhoare teribilă. Ne repliem cu niște cașcaval, cârnaciori și slănină și salvăm seara.

Ziua a II-a

Dimineața ne prinde leneși nevoie mare și nu reușim să pornim decât abia după 10. Când aranjam prin căsuță si ne pregăteam de plecare, ne trezim cu un nene la geam, destul de mirat de prezența noastră acolo. E de treabă și nu pare deranjat că am intrat pe geam și am dormit aici.

Urcăm înapoi în poteca marcată și continuăm spre Șaua Golici. Golul Cozei rămâne restanță, pentru că nici de data aceasta nu urcăm până acolo. Să ne fie rușine! Stâna Hăuleștenilor este la fel de cochetă și are și ceva musafiri pentru că vedem un cal parcat lânga ea. Cu așa condiții la căsuță, n-am mai apucat să dorm în această stână, dar tare îmi place cum arată.

Dăm de câteva porțiuni alunecoase în care poteca traversează niște zone surpate, apoi, în scurtă vreme ajungem la Stâna lui Săcăluș din Șaua Golici. Stâna e chiar fotogenică, dar e în paragină și nu prea ne îmbie la somn.

Lângă stână e un panou montat de Asociația Montană Carpați, însă a fost făcut țăndări de niște binevoitori. Încercăm să reconstituim cât putem din el, apoi ne abatem către un izvor, urmărind un marcaj cu un A albastru pe fond alb. Din păcate izvorul este colmatat și plin de frunze putrezite. Îl folosim doar pentru a ne spăla vesela de carnea puturoasă de ieri.

Revenim la stână și continuăm pe aceeași bandă roșie către Vârful Bulboace. Traseul merge printr-o pădure de foioase amestecate cu conifere. Culorile ne surprind în continuare, iar poteca urmează o culme foarte frumoasă, care uneori pare pavată. E tare interesant cum natura a sculptat pietre cu laturi și unghiuri atât de drepte, atât de perfecte. Drumul se mai remarcă prin câțiva copaci dărâmați pe sub care bagajele noastre se strecoară cam greu și niște caca de urs plin de jir.

Terenul se schimbă și în cale ne apart zone cu lespezi verzui, semn că ne apropiem de Vârful Bulboace. Vremea e destul de mohorâtă și atmosfera e cam încărcată, dar semne de ploaie nu par sa fie.

Ajungem pe Vârful Bulboace, fotogenic și cu priveliști cuprinzătoare, însa cu zări înnegurate de această dată. O pauza totuși se impune că oricum e fain și asa.

După vârf continuăm spre Șaua Țișiței pe o culme destul de împădurită dar plină de farmec. Pe măsură ce coborâm, reapar foioasele cu a lor cromatică încântătoare. Găsim chiar și câteva ciuperci rătăcite printre frunzele uscate și ne grăbim să le fotografiem. Probabil nu erau toate otrăvitoare, iar dacă ne-am fi priceput, am fi mâncat bine la cină.

După o oră de coborâre plăcută prin pădure, ajungem la un drum, în dreptul unui canton. Lângă el este și un izvor și ne bucurăm că în sfârșit avem de unde să ne umplem sticlele cu apă, când ce să vezi? Izvorul e cam secat, iar în bazinul într-adevăr plin cu apă s-au găsit niște idioți să spele probabil ceva uleios și acum o pată cu reflexii multicolore de ulei de motor se uită chiorâș la noi. Cu gâturile uscate de sete, le transmitem urările noastre „de bine” făptașilor și ne vedem de drum.

Ne îndreptăm spre Poiana Șindrilița și avem parte din nou de poteci frumoase și sălbatice. Ne mișcăm bine și în puțin peste o oră ajungem în poiană, unde găsim un panou, de data aceasta intact.

Mergem să inspectăm stâna din poiană și din fericire e mai mult decât locuibilă. Mai avem o singură problemă. Suntem în mare criză de apă și trebuie neaparat să găsim undeva. Lăsăm fetele să pregăteasca culcușul și cu Andrei cobor pe un drum destul de abrupt, sperând să dăm de vreo sursă de apă la un moment dat. Mergem câteva minute și vedem un suvoi foarte anemic de apă ce traversează timid poteca noastră. Mergem spre sursă și dăm de o glumă de izvor din care nu avem cum să ne încărcăm sticlele. Încercăm să scobim o groapă în care să putem băga sticlele pentru a putea prelua ceea ce se scurge fără vlagă pe pământ și printre pietricele, dar nu avem succes. Cum fără sacrificiu nu e chip să obținem mult visata apă, dătătoare de puteri și făcătoare de mămăligă în seara asta, tăiem sticla de jumatate de litru a uneia dintre fete și cu păhărelul obținut ne apucăm de colectat. Răbdarea este esențială în acest proces care durează destul de mult. Între timp s-a întunecat de-a binelea.

Cu un aer de învingători, revenim la stână, unde sperăm să ne aștepte două fete recunoscătoare. Găsim în schimb două fete cocoțate pe un prici și înfofolite în sacii de dormit.

Ne apucăm tot noi de treabă și preparăm o mămăligă cu brânză de burduf care ne-a mers la suflet. În stână este un singur prici pe care mai mult de 2 persoane nu încap, așa că, din oficiu, el este rezervat fetelor. Noi întindem o folie de rafie și ne facem culcușul pe jos. Andrei are sac de iarnă, dar mie mi s-a parut că e suficient cel de vară. Sper să nu mă fi înșelat.

Seara se încheie cu niste tentative de poze de noapte cu stână și stele

Ziua a III-a

Nici astăzi nu ne omorâm cu trezitul devreme, si reușim să plecăm iarăși pe la 10.30. Revenim la marcaj și mergem o vreme pe el, apoi coborâm fără marcaj sau potecă, dar cu ceva intuiție, hartă și busolă către valea Zăbalei. Dăm de mulți copaci dărâmați și ne strecurăm greu printre ei, dar la un moment dat, se întrezărește un soi de potecă și o urmăm. În final ajungem chiar unde preconizam, în dreptul unui canton nou si îngrijit.

Tot prin zonă găsim și un TAF, pe care încingem o ședință foto.

Traversăm Zăbala și intrăm pe valea Pârâului Goru. Un panou ne anunță că intram într-o rezervatie de carnivore mari. Aparent sună înspăimântător, dar noi tare ne-am dori să vedem ceva animale sălbatice în tura asta. Poate acum e momentul!

Un alt indicator ne anunță că până pe vârf avem de tras mult, respectiv 2 ore jumate’- 3. Nu ne încântă foarte mult acest anunț, dar om vedea. Avem un ritm bun și urcușul, deși destul de susținut, nu ne împinge la prea multe pauze. Mi se pare că luăm repede altitudine și suntem destul de surprinși că, după o oră și un sfert, pădurea se rărește și pare că se apropie vârful. Locul pădurii este luat de tufe de afin, dar si de un vânt destul de turbat care ne face să grăbim și mai tare pasul.

Ajungem pe vârf, după aproximativ o oră și jumătate de la indicatorul care ne anunța două ore și jumătate- trei. Ne delectăm repejor cu priveliștea împrejurimilor, facem o poză de grup și ne grăbim să coborâm că vântul ăsta nu ne iartă o secundă.

Coborârea până la stâna de sub Goru ne ia cam 45 de minute. Poiana în care se află stâna e împânzită de vegetație specifică zonelor în care au stat oile, cu plante înalte și nu prea frumoase.

Ajungem la stână și incepe înspecția. Pe dinafara nu arată deloc rău, iar poziționarea și priveliștea spre Goru, îi ridică mult cota. Înteriorul este curăt, însă pereții nu sunt foarte bine izolați și vântul care ne-a cam zburat pe vârf, bate destul de serios și aici. Avem un prici insuficient pentru 4 persoane, dar va trebui să ne înghesuim pentru că dormitul pe jos nu pare o soluție bună.

Ne apucăm de incropit un coviltir din folii de rafie, legate cu tot felul de sfori. Adăpostul arată cât de poate de improvizat, dar e funcțional și chiar se simte diferența.

Seara decurge din nou cu gătit și povești, iar noaptea ne-am simțit precum micii pe grătar. Pe prici nu încăpeam decât dacă stăteam pe o parte, iar când amorțeam si trebuia să ne întoarcem pe partea cealaltă, trebuia să ne rotim toți. Măcar a fost cald.

Ziua a IV-a

Nu cred că poate nimeni spune că a dormit bine, dar nici prea obosit nu mă simt. Totuși nevoia de a ne dezmorți, ne face să ieșim mai repede astăzi din sacii de dormit. Ne apucăm de strâns și la 9 pornim pe traseu. E ultima zi a excursiei noastre, dar nu va fi una tocmai scurtă. După o portiune destul de plată, luăm la tocat panta, urcând către Vârful Lăcăuți, pe care ajungem în aproximativ o oră.

Primul contact cu vârful a fost  și primul contact cu un câine care efectiv mi-a pus capac. Un mioritic frumos a venit foarte supărat spre noi, eu am rămas calm, am încercat să-l iau cu frumosul, n-a mers, am încercat să mă reped si eu la el și să-l domin prin atitudine, nici asta n-a mers. Am încercat să mă aplec și să mă prefac că ridic o piatră, schemă cu care nu mi-a rezistat niciodată vreun câine, dar ăsta nimic….Bețele de trekkig erau ultima armă pe care o aveam la îndemână, dar simțeam că nu mă va ajuta prea mult. Au fost momente în care chiar m-am simțit in pericol, dar intervenția meteorologilor de la stația meteo de pe vârf a fost promptă.

M-am confruntat cu un sentiment nou și destul de neplăcut: teama de câini. Niciodată nu mi-a fost frica de ei și mai mereu am știut să gestionez o situație în care am fost atacat. Există o singură excepție cu un câine de la mine de pe stradă din Brăila, care a reușit să mă muște după ce l-am întărâtat, dar aveam cam 10 ani pe-atunci. În rest n-am avut niciodată probleme cu câinii, am crescut printre ei, am dresat câini la o vârstă destul de fragedă și am mers în expoziții chinologice cu ei. Le înțeleg reacțiile, știu să le anticipez și să le combat la nevoie. Niciodata n-am înțeles frica unora de câini și neputința de care dau dovadă când sunt atacați. Astăzi în schimb m-am simțit neputincios și am trăit și sentimentul de frică. Cred că mioriticul de pe Lăcăuți a fost excepția menită să întărească regula: m-am apărat de nenumărate ori de câini și probabil o voi mai face de tot atâtea ori. Și la fel de probabil nu voi mai întâlni vreodată un exemplar asemănător cu cel de pe Lăcăuți.

De pe vârf priveliștea e cuprinzătoare și numeroase masive se înalță de jur împrejur: Postăvaru, Piatra Mare, Bucegi, Piatra Craiului, Penteleu, Podul Calului, Siriu.

Ne sfătuim cu un meteorolog asupra drumului pe care ar trebui să-l urmăm la coborâre și pornim către Comandău, urmând să înfruntăm în final kilometri buni de drum forestier. Bucuria tălpilor…

Drumul este în mare parte nemarcat. Am găsit câteva marcaje punct albastru, rare si decolorate, însă doar la începutul coborârii. La un moment dat drumurile se bifurcă și trebuie să ne prindem pe unde trebuie mers. Apelăm la hartă, la intuiție, ba chiar prospectăm puțin cele doua variante pentru a găsi vreun indiciu către drumul cel bun. Eu cu Andrei ne agităm destul de mult, în timp ce fetele sunt extrem de calme, ba chiar critice vizavi de iritarea noastră.

Intuiția și orientarea pe hartă înving până la urmă și nimerim drumul corect. Unele voci ar spune că la mijloc au fost ajutorul divin sau pur si simplu gândira pozitivă, care într-adevăr a revenit după ce am reușit sa alungam frustrarea, dar eu chiar cred ca a fost pe bază de raționament și intuiție. Fiecare cu metodele lui!

Coborâm pe malul Bâscăi Mari, de unde ne așteaptă 15 km de forestier generator de dureri groaznice de tălpi. Mergem mecanic, de parcă am fi teleghidați și ajungem intr-un final în Comandău, unde avem noroc să prindem o cursă cu destinația Covasna.

Din Covasna, luăm o cursă de Italia, dar coborâm la Brașov, de unde luăm trenul spre casă

Încheiem astfel o tură memorabilă de 4 zile în inima naturii, pe drumuri sălbatice prin păduri arse de toamnă, într-un veritabil colț de rai. Munții Vrancei. deși nu au înălțimi fantastice sau vreun relief extrem de variat, impresionează prin întindere și aspectul sălbatic. Sentimentul de libertate și trăirile pe care le-am incercat în cele patru zile prin pustietățile Vrancei, au pus acești munți la loc de cinsțe într-un top al celor mai dragi munți prin care am umblat.