Remarcarea traseului de creastă al Munților Lotrului

Ideea refacerii marcajului culmii principale a Muntilor Lotrului nu stiu a cui a fost, insa eu am aflat de ea intr-o seara, in fata unei beri transpirate, la o intalnire cu colegii din Asociatia Montana Carpati, al carei membru eram la vremea respectiva. Exista dorinta de a se realiza un astfel de proiect, exista suportul Serviciului Salvamont Sibiu, dar lipseau oamenii care sa se ocupe de asta. Eu mi-am exprimat disponibilitatea de a face parte din echipa de coordonatori, insa nu stiam prea bine cu ce se mananca o astfel de actiune. Alaturi de mine s-a mai inscris si Sorin Croitoru si astfel au inceput planificarile si pregatirile pentru marea actiune.

Traseul de care urma sa ne ocupam porneste de pe Valea Oltului, de la Râul Vadului si se incheie in pasul Tărtărău, dupa ce parcurgea o distanta de peste 80 km. Niciunul dintre cunoscutii mei n-a mai parcurs acest traseu si din cate m-am documentat atunci, marcaje nu mai erau, ultima actiune de marcare in zona avand loc cu aproximativ 40 de ani in urma. Se impunea, asadar, o tura de recunoastere in care sa facem un track de GPS al traseului, sa identificam puntele importante unde ar prinde bine sa montam stalpi, dar sa gasim si izvoare sau locuri bune de campare.

Etapa de recunoastere a traseului : 
Data:  24-27 iulie 2012
Participanti: eu si Stefan

Etapa de remarcare:
Data: 6-11 august 2012
Participanti: 20 de voluntari

______________________________

Termin cu sesiunea, am timp liber nelimitat si astept cu nerabdare plecarea. Doua probleme am in schimb: vremea nu e deloc stabila si e greu de gasit o fereastra convenabila de 4 zile, iar parteneri care sa ma insoteasca nu prea se gasesc. Teoretic ar fi trebuit sa parcurg traseul cu Sorin, dar nu reuseste sa-si ia liber de la munca. Norocul pana la urma imi surade si Stefan Dragoi se hotaraste sa ne ajute in demersul nostru si de asemenea sa mearga cu mine in recunoastere.

Pornim din autogara Ritmului cu un autocar ce venea din Constanta si avea destinatia Sibiu. Plecam in jurul orei 2 din Bucuresti, urmand ca pe la 7 dimineata sa ajungem la intrarea pe traseu la Raul Vadului. Partea nasoala e ca ploua zdravan si nu  avem nicio tragere de inima sa pornim la drum. Hotaram sa zabovim o vreme intr-un restaurant la o cafea. Cum vremea nu da semne clare de imbunatatire, ne luam inima in dinti si plecam. Bajbaim putin la inceput si ne luam la tranta cu vegetatia de pe o culme ingusta. Pe-acolo ar trebui teoretic sa fie traseul, dar urcarea e abrupta, iar poteca lipseste cu desavarsire.

Gasim curand un drum forestier ce urca pe langa culme si respecta directia dorita de noi, asa ca fara sa mai stam pe ganduri pornim pe el. Pe parcurs apar diverse bifurcatii, dar ajutandu-ne de busola, harta si uneori GPS, ne pastram pe directia buna. Ploaia se cam opreste si odata cu ea creste si optimismul nostru. Apar si tufe cu zmeura buna, de care nu avea cine sa se bucure pana sa venim noi pe-aici.

Drumul nostru se desparte in multe alte drumuri mai mici si mai mari. Noi stim una si buna: trebuie sa urcam si sa ne pastram cat de cat directia. Dupa aceste criterii alegem mereu drumurile si nu ne prea pacalim. O singura data ne-am trezit intr-o fundatura si a trebuit sa ne intoarcem cateva sute de metri, dar si partile acestea fac parte din aventura. Pe masura ce castigam altitudine padurea se rareste si apar timide si cateva conifere.

Mai sus putin dam de o fosta padure de conifere, acum plina de uscaciuni si cu un aspect dezolant. Par sa fi suferit de o boala, dar chiar si asa cineva chiar s-a bucurat de tot lemnul acela. Printre cioturi ne intalnim cu vreo 3 vaci curioase. Se pare ca in preajma sunt si oameni. Mai urcam putin si vedem golul alpin cu un prim varf mai impunator. La poalele sale este si o stana activa, de unde probabil au venit si vacile.

Deja avem privelisti si in urma, iar cu aceasta ocazie putem vedea configuratia culmii si cum trebuia noi de fapt sa venim pana acest punct, daca am fi respectat traseul. Nu-I nimic! In sens invers va fi mai usor de dibuit drumul.

Urcam in continuare si ne apropiem cu pasi repezi de primul varf, fara nume pe harta. Aici sunt doua momai facute din pietre. Facem o mica pauza, ne tragem suletul si ne continuam drumul. Pe vreme buna nu prea ai cum sa te ratacesti pe creasta Lotrului, culmea principala fiind destul de evidenta. Cam pe tot traseul exista urme de drum.

Suntem pe traseu de mai bine de 8 ore, iar noaptea precedenta abia daca am atipit putin. Ne hotaram sa cautam un loc de campare si sa punem punct traseului pentru prima zi. Il gasim putin sub creasta  intr-o zona cu vegetatie mai mare . Suntem bine ascunsi, lumina deja devine tot mai calda, semn ca apusul nu e departe.

Montam cortul si ne apucam de gatit mamaliga cu branza si alte bunatati. Stefan e foarte preocupat de gatitul pe munte si face din asta un adevarat ritual la locul de campare. La acest capitol suntem o adevarata echipa. Incercam sa prindem o muzica decenta la radio (Stefan cara asa ceva dupa el pe munte uneori), dar trebuie sa ne multumim cu tot felul de balarii. Seara decurge linistit si fara prea mari eforturi adormim bustean si dormim neintorsi pana dimineata

Ziua a II-a

Ne trezim odata ce lumina ne invadeaza cortul, iar  cand scoatem capul pe-afara dam nas in nas cu cativa caini curiosi si cam fricosi. Nu departe de ei este ci ciobanul impreuna cu turma sa. Schimbam cateva vorbe cu omul si-i cerem  lamuriri in legatura cu traseul.

Strangem bagajele si pornim mai departe pe creasta serpuita a Lotrului. Avem cer senin si chef de mers. Trebuie sa profitam de aceste zile, mai ales ca ne aflam in perioada aceea a verii in care vremea este instabila in general spre seara, iar aversele sunt insotite de tunete si fulgere. Nu e cel mai bun moment de ratacit pe creste atunci.

Ne miscam bine si varfurile se succed cu repeziciune. Este o alternanta permanenta de piscuri si șei, dar nu este deloc plictisitor traseul pentru ca peisajele se schimba rapid, oferindu-ne noi privelisti si perspective.

Desi lungimea traseului de creasta este de aproximativ 85 km, odata ajuns in golul alpin, nu mai ai de luptat cu diferente mari de nivel si se pot parcurge zilnic multi kilometri. In plus, drumul este lipsit de obstacole, este usor de urmarit pe vreme buna si uneori ocoleste anumite varfuri pe curbe de nivel, fiind si mai facil.

Apa nu este o problema pe creasta Lotrului, ea gasindu-se cu usurinta daca vom cobori putin de pe linia culmii. Sunt multe stane pe traseu si la nevoie pot fi intrebati si ciobanii referitor la apa sau traseu. Vara, in perioada afinelor, acesti munti sunt populati si cu afinari mai colorati(de la afine), pe care ar fi mai bine sa-i evitam si sa nu le dam prea multe informatii despre traseu si ce avem de gand sa facem.

Traseul nostru incepe la un moment dat sa coboare, iar in fata ne asteapta o zona impadurita. Presupunem ca este vorba despre Saua Buceciu, iar GPS-ul ne confirma banuiala. Saua Buceciu imparte practic creasta Muntilor Lotrului in doua. Pe-aici trece un drum care strabate masivul. Nu este asfaltat, dar din cate am vazut noi la fata locului, este practicabil.

Intram in padure si ne bucuram o vreme de umbra si racoare. Zarim la un moment dat cateva marcaje foarte vechi si sterse, utile insa pentru a ne confirma ca suntem pe drumul cel bun. Sunt primele marcaje pe care le vedem dupa ce am parcurs jumatate de creasta. Nu ne plangem, am venit aici sa refacem marcaje, nu sa le admiram pe cele existente deja.

Ajungem la drumul despre care va povesteam si ramanem o vreme pe marginea lui, la o pauza de masa. Este deja trecut de ora 16 si am mers mult pe ziua de azi. Vom mai continua traseul o vreme pentru a ne indeparta de sa putin, mai ales ca pe langa noi sunt instalate cateva corturi improvizate ale afinarilor.

Cu forte proaspete pornim mai departe si dupa doar cateva minute iesim din padure si gasim un izvor amenajat. In apropiere este o stana cu un cioban prietenos. Refacem rezervele de apa, stam putin la povesti cu ciobanul si ne continuam drumul, in urcare, pentru a recastiga altitudinea pierduta cand am coborat in Saua Buceciu.

Incepe sa cam bata vantul si ne hotaram sa punem cortul printre jnepeni, intr-un loc mai adapostit. Suntem deja aproape de primul varf de dupa Saua Buceciu si ar fi timp sa mai inaintam putin, dar preferam adapostul jnepenilor. Vom dormi mai bine  in lipsa zgomotului de cort batut de vant si vom gati mai usor.

Din nou avem meniu variat si imbelsugat. Daca in general ma consult cu tovarasii de drumetie referitor la meniu si ce ar trebui sa aduca fiecare, de data asta n-am vorbit nimic cu Stefan, iar rezultatul a fost mancare multa si variata. Dupa masa ne bagam in cort, ascultam putina muzica proasta si adormim bustean.

Ziua a III-a

Dimineata ne intampina cu un cer noros, care insa nu pare sa aduca ploi. Ne dezmeticim, strangem bagajele si pornim la drum. Ajungem imediat pe culme, avem drum  evident si chef de mers.

Creasta Muntilor Lotrului este lipsita de zone dificile sau stancoase. Se merge in general ori pe un drum mai mult sau mai putin batatorit, fie direct pe iarba prin pasunea alpina. Prin urmare bocancii seriosi de munte nu sunt tocmai placuti pe timp de vara si vreme buna. Dupa ziua de ieri, talpile mele se resimt serios si ma hotarasc sa trec la sandale. Alta viata!

Ne apropiem cu pasi repezi de varful Negovanul Mare, in schimb rezervele noastre de apa sunt pe terminate si intram pe o curba de nivel pentru a ne alimenta. Hotaram sa nu mai urcam pe varf si preferam sa-l ocolim . Urmeaza succesiv varfuri precum Balindrul Mare, Balindrum Mic sau Conțu. Le depasim fara prea mare efort si in fata noastra se deschide varful cel mai inalt din Lotrului, Șteflești (2242 m).

Avem ceva mai mult de urcat de data aceasta pana la el, dar castigam repede altitudine. E incredibil ce distante mari se pot strabate in acesti munti, mergand normal si fara a stoarce toate energiile din tine.

Inainte de varf suntem intampinati de o turma mare de oi pazita de cativa dulai vigilenti. Ciobanii sunt si ei prin zona, urmati indeaproape de cinci magari simpatici.

Urcam pe varf si suntem luati in primire de vant . Trebuie remarcat ca in zona varfului Steflesti, desi culmea se mentine lina, in parti apar zone abrupte si  relief glaciar reprezentat prin circuri. In partea de Nord a Varfului Steflesti  zarim Saua Steflesti, un punct important de acces in Muntii Lotrului. Prin sa trece un drum forestier pe care se poate merge fara probleme cu masina.

Depasim Varful Steflesti  si urmarim in continuare culmea principala. Urmatorul punct de interes al traseului este Varful Cristesti, pe care ajungem nesperat de repede.  Versantii devin mai lini o vreme, apoi reapar zonele prapastioase in zona Varfului Piatra Alba.

Odata trecuti de Piatra Alba, altitudinea incepe treptat sa scada, versantii devin tot mai putin abrupti pajistea alpina parca tot mai moale si mai deasa. Doar ritmul de mers si rapiditatea cu care depasim varfurile raman constante.

Se aduna nori amenintatori si hotaram ca e mai sanatos sa ne oprim. In plus, deja avem ore bune de mers si pe ziua de azi, iar apusul nu e departe. Ne aflam in Curmatura Balului, unde spre surprinderea noastra gasim un stalp cu sageti ruginite.

De-aici se poate cobori pe Valea Balului spre lacul de acumulare Vidra. Nici nu terminam bine de montat cortul ca incepe ploaia, insa nu zaboveste mult, iar soarele reapare de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Noi suntem preocupati de gatit, iar in seara aceasta masa e mai bogata ca oricand. Avem de terminat rezervele de hrana pentru ca maine este ultima zi si nu vrem sa ne intoarcem cu ele acasa. Astfel ne indopam cu 3 feluri de mancare si ne tolanim, ascultand aceeasi muzica proasta, prinsa cu greu la radio. Noapte buna!

Ziua a IV-a.

Dimineata ne intampina cu soare cald si bun, dar cu o atmosfera destul de incarcata, prevestitoare de precipitatii. Fara sa mai zabovim prea mult, strangem cortul si pornim in ultima bucata de creasta a Lotrului. Traseul se mentine lin si foarte putin solicitant, diferentele de nivel nefiind semnificative.

Trecem peste cateva varfuri domoale, apoi traseul devine si mai plat. Ne apropiem cu pasi repezi de  final si dupa o ultima portiune de coborare prin padure, ajungem la DN67C, in Pasul Tărtărău. De aici mai avem de mers pe jos cam 4-5 km pana in Obârșia Lotrului. Din creasta Lotrului puteam sa coboram direct in Obârșia Lotrului, dar scopul nostru a fost sa parcurgem integral traseul de creasta, iar el se termina in Pasul Tărtărău.

Drumul pe sosea este destul de chinuitor pentru picioarele noastre, dar intr-un final ajungem in Obârșia Lotrului, care nu e altceva decat o intersectie cu un popas, o statie meteo, cateva case si ceva locuri de cort. Zona in sine este destul de izolata pentru ca drumul dinspre Voineasa este destul de prost si necirculat, cel spre Petrosani e si mai prost. Doar o parte dintre cei care merg spre Transalpina poposesc aici.

Nu cred ca am mai povestit pe blog, dar copilaria mea a fost presarata cu excursii de mii de kilometri prin tara, plimbari pe munte, dormit exclusiv la cort, povesti in jurul focului, bolti instelate si foarte multe lucruri invatate despre mersul pe munte. Intr-una dintre aceste plimbari, am poposit la cort in Obârșia Lotrului, iar peste noapte s-a facut in asa hal de frig incat dimineata cortul nostru era tabla, presarat cu un strat de chiciura de-un deget. Mai strange-l tu daca mai poti! De-atunci am dormit nopti mult mai friguroase, la multe grade cu minus, prin stane, corturi sau refugii, dar frigul din Obârșia Lotrului  va rămâne in amintirea mea si a parintilor mei.

Ajunsi in vestita intersectie, ne apucam de facut autostopul. Initial vrem sa gasim o masina spre Voineasa. Vrem sa ajungem in final in Brezoi de unde putem lua un tren spre casa. Nu prea avem succes, iar intre timp se pune pe-o ploaie de toata frumusetea care ne mureaza bine. Speram sa fim mai demni de mila si sa ne ia si pe noi cineva, dar nu se leaga nimic. Descumpaniti si nervosi, ne incercam norocul si spre Petrosani, dar nici in directia aceea nu gasim nicio masina. Satui de stat ca fraierii in soarele arzator de iulie, pornim agale spre Petrosani, sperand ca daca stam intr-un loc mai salbatic, se va gandi cineva sa ne sara in ajutor.

Strategia noastra functioneaza si nu dupa multa vreme, un nene se indura de noi si ne duce pana in Petrosani. Ascultam manele tot drumul, dar deja nu ne mai plangem si chiar ii suntem recunoscatori omului. Luam bilete si bere si ne pregatim pentru lungul si incomodul drum spre casa.

Incheiem asadar o tura de 4 zile in care am acumulat aproape 90 km de-a lungul crestei principale a Muntilor Lotrului. Am strans suficiente informatii pentru a pregati ultimele detalii ale actiunii de remarcare si am mai cunoscut o parte frumoasa de tara. Ne intoarcem multumiti spre casa, dar vom reveni in Lotrului in mai putin de doua saptamani.

Remarcarea

Am revenit in Bucuresti si am finalizat ultimele pregatiri pentru marea remarcare. Lista cu voluntari capata contur si ne linistim vazand ca nu o sa alergam singuri cu stalpi in spate pe toata creasta Lotrului. Pentru ca traseul este foarte lung, ne „impartim muntele” in doua, astfel pe portiunea dintre Râul Vadului pana in Șaua Buceciu va opera echipa condusa de Ștefan, iar pe portiunea cuprinsa intre Pasul Tărtărău si Șaua Buceciu, echipa coordonata de mine si Sorin.

Echipa lui Stefan va fi plasata de Salvamont in Saua Buceciu, urmand sa fie insotiti si de un ATV care va ajuta la materiale si bagaje. Ei vor avea tabara mobila, fiind nevoiti sa-si mute corturile pe masura ce inainteaza spre Valea Oltului

Echipa noastra va fi dusa de Salvamont pana in Șaua Șteflești, urmand ca de acolo sa urcam materialele in creasta și să ne organizam acolo o tabara fixa. Noi vom sta undeva la mijlocul partii noastre de creasta si de aceea nu va fi nevoie sa mutam tabara de corturi pe parcursul actiunii.

Planurile fiind facute, echipele pregatite si impartite pe zone, e vremea sa pornim la drum! Plecam cu noaptea in cap din București. Pe drum mai discutam ultimele detalii si nici nu ne dam seama cand a trecut timpul si-am ajuns la Talmaciu. Avem punct de intalnire in gara din localitate, unde gasim deja o buna parte dintre participanti. Urmeaza sa ajunga si baietii de la Salvamont .

Se fac prezentarile, ne asiguram ca nu mai trebuie sa vina nimeni si ne imbarcam in masinile puse la dispozitie de Serviciul Salvamont Sibiu.  Echipa noastra porneste pe Valea Sadului pana la Centrala Hidroelectrica Sadu V. De-aici vom fi urcati in Șaua Șteflești in doua serii a cate 5. Eu raman  in a doua echipa, asa ca ne tolanim pe iarba si asteptam. Si asteptam si tot asteptam. Trece pranzul, trece si ora 14 si noi inca nici n-am pornit. Intr-un tarziu vine si dupa noi masina si in jurul orei 17 ajungem in Șaua Șteflești. Aici descarcam toate materialele si in continuare suntem pe cont propriu.

Avem vreo 6 stalpi, 3 saci de ciment, multe cutii de vopsea si sticle de diluant, pensule, perii si bagaje pentru o saptamana. Pana in creasta ar fi vreo 45 de minute cu bagaj normal. In cazul nostru nimic din bagajul nostru nu e normal. Impartim materialele cum putem si ne-apucam de luptat cu panta. Randament nu avem, apele curg pe noi siroaie, iar seara se cam apropie. Reusim sa urcam cu toate materialele cam jumatate din drum, apoi hotaram sa le pitim printre jnepeni si sa ne intoarcem a doua zi dupa ele. Noaptea bate la usa si n-am reusi sa ajungem cu toate pana sus in timp util.

Desi n-a fost o zi solicitanta si in mare parte am stat pe iarba sau in diverse mijloace de transport, lumea e obosita si la un moment dat, cam cu 10 minute inaintea iesirii in creasta, au ei impresia ca vad un loc mai drept si cu Sorin in frunte decid: aici punem corturile! Eu presupun initial ca e o gluma, dar oamenii sunt seriosi. Le explic frumos ca mai mult de 2 corturi nu se pot pune pe drept acolo, iar noi suntem 10 persoane. Le mai mentionez ca dupa alte 10 minute de urcat, ne asteapta o pajiste in care putem pune si 20 de corturi, dar nu vor sa ma asculte. Spiritele se incing, se arunca vorbe uneori mai putin gandite sau filtrate in prealabil si se isca o intreaga confruntare care nu poate duce la nimic bun. Eu le spun senin ca merg mai departe si ca cine vrea, e liber sa ma urmeze. Cativa pornesc la deal in urma mea, iar ceilalti se invart nedumeriti la „locul de cort”. Intr-un final, bombanind si umplandu-mi frigiderul de carne tot drumul, pornesc si ei si iata-ne pe toti montand corturile pe creasta, in timp ce soarele coboara complet sub linia orizontului.

Poate ca niste lamuriri sunt necesare. Din tot grupul doar eu mai fusesem in Muntii Lotrului si stiam deci cum se prezinta lucrurile la fata locului. Situatia in acel moment era in felul urmator: urcam de aproximativ o ora, dupa o zi in care nu facuse nimeni niciun fel de efort, deci nu poate fi vorba de epuizare. N-as fi tras de oameni daca am fi avut de-a face cu asa ceva. Dar in acest caz era vorba doar comoditate. Era exact atitudinea aia egoista si nesanatoasa in care iti pui palma in cur si zici ca nu-ti pasa de ceilalti, atata timp cat tu esti in regula si ai facut exact ce-ai vrut si cand ai vrut. Cu genul asta de gandire te intalnesti oriunde in viata de zi cu zi si, din pacate, e prezenta uneori si pe munte.

Dupa scena respectiva si dupa schimburile de replici deloc frumoase, mi-am dat seama ca autoritatea mea in postura de coordonator a fost in mare parte compromisa si nu va fi chiar placuta in continuare colaborarea cu celalalt coordonator de grup. La naiba! Si e abia inceputul actiunii! Nu-mi ramane altceva de facut decat sa evit pe cat posibil relationarea si sa aleg sa plec cat mai mult si cat mai departe pe creste. Avand in vedere ca stiu traseul, sunt oricum prima optiune pentru astfel de deplasari.

Ziua a II-a.

Ma trezesc odata cu caldura ce-mi invadeaza cortul. Soarele a rasarit deja si anunta o zi senina. Prima misiune este sa urcam restul materialelor, abandonate aseara in jnepeni. Apoi trebuie sa mutam tabara de corturi intr-un loc ceva mai adapostit de fulgere. O saptamana intreaga nu e de stat asa in camp deschis!

Pornim initial dupa materiale, le gasim asa cum le-am lasat si le urcam cu destul naduf in creasta. Cu ocazia asta, ochesc si o zona decenta pentru a monta corturile.

Din fericire nu bate vantul, asa ca pot muta cortul gata montat, fara sa risc sa ma transform intr-o parasuta. Rezolvam si problema taberei, e vremea sa si muncim ceva pe ziua de azi!

Doua echipe pornesc pe creasta pentru a marca in zona Varfului Steflesti si spre Varfurile Cristesti si Pietrele Albe. Pe Cristești se va monta si un stalp. Eu pornesc impreuna cu 3 baieti sa instalam un stalp pe Varful Negovanul Mare.

Avem cale destul de lunga pana acolo, dar in afara de ciment si stalp, nu avem alt bagaj si ne miscam cu talent. Surpriza de proportii vine atunci cand, apropiindu-ne de varf, vedem pe el un stalp de toata frumusetea. Atunci ma prind ca in tura de recunoastere, singurul varf pe care l-am ocolit a fost Negovanul Mare. Ramasesem fara apa si am mers pe o curba de nivel pentru a gasi izvor, iar din partea aceea chiar nu se vedea sa fie vreun stalp acolo. Teapa maxima! Dar care erau sansele ca pe singurul varf pe care n-am urcat sa gasim un stalp solid si bine ancorat in pamant, in conditiile in care nu vezi macar un marcaj pe tot traseul? Nu ne ramane altceva de facut decat sa dam o mana de vopsea pe stalpul cu pricina si sa ne intoarcem.

Luam cu noi o bucata de drum si stalpul pentru ca daca tot e in plus acum, am identificat un loc in care ar fi util de pus. Il ascundem dupa un bolovan, lasam acolo si cimentul, si revenim in tabara, tocmai cand soarele se duce la culcare. Seara se termina cu un mic foc si schimburi de impresii de peste zi. Pentru mine urmeaza o zi lunga, asa ca ma retrag destul de repede la somn.

Ziua a III-a

Dimineata ma trezesc cu o dispozitie foarte buna si abia astept sa plec la drum. Dupa ce mancam cate ceva si ne asiguram ca avem tot ce ne trebuie pentru ziua ce urmeaza, pornesc  impreuna cu Diana catre Saua Buceciu. Misiunea de azi este sa largim putin poteca printre jnepeni de undeva de pe traseu, sa montam stalpul abandonat cu o zi inainte si sa marcam portiunea de dupa Varful Negovanul Mare pana in Saua Buceciu.

Toata aventura asta se traduce cam in 43 km si ramane sa vedem cate ore. Mergem bine in prima parte a traseului si povestim vrute si nevrute. Diana chiar este o companie placuta, lucru de care nu prea m-am bucurat zilele astea. Dovada stau si numarul de kilometri care s-au scurs in mare viteza si pe nesimtite. Deja am ajuns in zona cu poteca invadata de jnepeni. E vremea sa pun toporul in miscare. Nu vreau sa tai prea mult sau sa omor vreun arbust, ci doar sa toaletez putin anumite crengi care se intind prea mult in poteca.

Operatiunea asta imi ia mai bine de jumatate de ora si mi se cam supraincalzeste motorul. Pentru Diana e rost de pauza si de relaxare. Ziua-i lunga in continuare, asa ca putina odihna chiar nu strica.

Termin cu crengile si ne reluam mersul voios spre stalpul naravas ce nu s-a lasat pus pe Negovanul Mare. Tot ii venim noi de hac pana la urma! Ajungem la locul cu pricina, urc pana la bolovan si gasesc stalpul si cimentul. Gasim la locul de implantare si niste pietris foarte fin, de pietre nu ducem lipsa, ar trebui sa ne descurcam. Doar niste apa o sa ne mai trebuiasca, dar vom rezolva noi si problema asta.

Ne apucam cu drag si spor de sapat groapa pe ceea ce pare a fi o pajiste alpina de toata frumusetea. Doar ca pamantul e cam putin, iar pietrele mult prea multe. Si uite-asa sporul cu care am pornit operatiunea atinge minime istorice. Eu, istet nevoie mare, n-am vrut sa mai car si ranga. Am zis ca am lopatica, topor si la nevoie fierul beton folosit pe post de mustati pentru stalp. Dar in conditiile date, asa bine mi-ar fi prins o ranga adevarata…

Descoperim o metoda de a mai sfarama pietrele direct cu stalpul. Merge mai bine asa, desi operatiunea in sine e cam mancatoare de energie. Oricum groapa asta nu s-a lasat usor sapata, dar a fost distractiv.

Poza de mai jos e total nefocalizata, dar alta n-am si asta e relevanta pentru armosfera de atunci, asa ca faceti abstractie de calitate.

Pregatim repejor cimentul si proptim stalpul cat putem de bine, apoi ii dam bice pentru ca, desi ne-am distrat, am cam pierdut multa vreme cu stalpul asta incapatanat. E deja trecut de ora 15 si noi nici la jumatatea drumului nu suntem.

Ajungem pe Negovanul Mare si ne echipam pentru marcat: manusi, vopsea atent dozata si optim diluata, daca aveam si niste perii chiar era o treaba facuta ca la carte. De sabloane oricum n-avem nevoie ca mainile nu ne tremura, iar o banda rosie intre doua albe stim si noi sa pictam. Operatiunea vopsitul decurge destul de rapid si nu ne incetineste atat de mult cum imi imaginam. Drumul oricum e foarte batatorit si evident, asa ca nu trebuie sa vopsim chiar la fiecare pas. Oricum nici n-am avea pe ce. Problema asta am tot intalnit-o in Muntii Lotrului, asa ca multe marcaje au fost puse pe bolovani la nivelul solului. Iarna cand se astupa si drum si marcare, n-ai decat sa tii creasta daca o vezi. Pe timp de vara, in multe portiuni traseul este absolut evident, asa ca marcajele sunt uneori inutile.

Ajungem in Șaua Buceciu, ne strangem jucariile de remarcare, ne scaldam putin in diluant pentru a mai sterge din picatelele cu care ne-am ornat si pornim inapoi pe acelasi drum. E tarziu, ceasul e trecut de 18 si in mai putin de 2 ore o sa ne cam prinda noaptea. Diana imi marturiseste cu seninatate ca n-a mai mers niciodata pe timp de noapte pe munte. Nu pare insa speriata de aceasta perspectiva, asa ca nu-mi fac mari griji. Vedem ce va fi mai tarziu!

Pana pe Negovanul Mare tot avem de urcat si deja oboseala incepe sa se simta. Nu mai avem randamentul de dimineata, dar nici rau nu mergem. Ajungem pe varf cu ultima geana de lumina si facem o pauza de scos frontalele si de pus cate o haina pe noi.

Plecam mai departe si avem surpriza sa vedem ca traseul este proaspat marcat. O buna ocazie sa experimentam cat de usor este de parcurs pe timp de noapte. Ritmul este in continuare bun, povestile curg neintrerupte, iar Diana tocmai parcurge in premiera un traseu montan noaptea. Nu e prea speriata si se adapteaza repede noii situatii. Incepem o discutie despre riscuri reale si inchipuite ale mersului noaptea pe munte, simtind ca asta ar ajuta-o sa transforme experienta asta in ceva chiar placut.

Incepem sa resimtim oboseala si hotaram sa luam o scurta pauza, moment in care ne tolanim pe iarba si stingem frontalele. Cerul e absolut incredibil iar noi pana acum am mers nepasatori, fara ca macar sa banuim cat poate fi de spectaculos in aceasta seara frumoasa. Nici vantul nu bate si e mai mare placerea sa mergi pe asa o vreme.

Din pacate trebuie sa ne reaprindem frontalele si sa ne continuam drumul, caci mai e ceva de tras. Diana se misca surprinzator de bine si chiar daca nu merge atat de des pe munte ca mine, imi povesteste ca alearga mult. Chestia asta compenseaza cu brio, as putea spune!

Ne apropiem de Varful Șteflești si avem o problema: marcajul nu e suficient de bine facut pe o portiune si  pe timp de noapte continuarea nu este deloc evidenta. Decidem ca trebuie sa mai insistam pe zona respectiva, dar zilele urmatoare. Acum ne bazam pe faptul ca stim deja traseul si ne croim drum pe Varful Steflesti. De-aici mai urmeaza o coborare lina pana in saua de sub Varful Cristesti si de-acolo trebuie sa coboram pe partea dreapta pana la locurile de cort. Planul e simplu, dar in realitate cand ajungem in sa, neavand vreo poteca pana la corturi si fara sa zarim vreo lumina venind dinspre ele, ne dam seama ca va fi complicat sa le nimerim.

Coboram cam pe directia lor si cascam ochii. Nimic! Bai, dar astia chiar dorm toti si nu s-a gandit niciunul sa ne lase si noua o frontala aprinsa pe undeva? Apelez la fluier si-mi rup plamanii sufland in el. Tot nimic!  Hmmm…in stilul asta balaurim de ne vine rau pana gasim corturile si e deja aproape 1 noaptea. Vrem sa mai si dormim cateva ore. Mergem cam dupa inspiratie o vreme, intrebandu-ne deja daca suntem deasupra sau sub locul de cort. Aproximam noi ca am fi cam in dreptul lui totusi. Urcam un mic tapsan si dupa el ne intampina lumina intermitenta a unei frontale. Hai ca s-au gandit si la noi totusi!

Ajungem la corturi si deja ceasul e 1. Lumea doarme si pe alocuri sforaie. Ne pregatim repede ceva de mancare la Primus si ne retragem si noi la somn. Ce zi lunga! Si totusi cat de frumoasa! Chiar daca am cam dat kilometrajul peste cap, nu ne-a doborat efortul, timpul a trecut frumos, iar Diana se dovedeste a fi un partener de munte pe cinste.

Ziua a IV-a

Ma trezesc fara ceas, abia cand soarele imi transforma cortul in sauna. Ceilalti sunt deja in picioare. Ies si eu si dau regulamentarul “buna dimineata” si imediat sunt luat pe sus de replici taioase. Totul incepe cu “Ne-am ingrijorat foarte tare din cauza voastra!”. Mie imi vine sa rad pentru ca in gand discutia continua cam asa: Am zis eu! Sforaitul ala pe care-l auzeam din cort cand am ajuns, suna clar a ingrijorare! Urmeaza alte replici la fel de taioase, iar una dintre ele a reusit sa-mi ridice tensiunea: “Ai pus voluntarii in pericol!” Aoleu! Asta da acuzatie! Initial am ripostat in acelasi ton pentru a-mi apara cauza si pe buna dreptate! N-a fost niciun moment in care sa ma fi simtit catusi de putin in pericol. In plus, mai parcusesem traseul de 3 ori in ultimele doua zile si inca o data in recunoasterea din urma cu doua saptamani. Deci despre ce pericol incredibil o fi fost vorba? Avantul revolutionar  mi s-a potolit repede dandu-mi seama ca n-are sens sa mai dezbat problema. Pacat de ziua care incepuse din nou frumos…

Neavand chef sa fac mare lucru, am ales sa stau sa pazesc tabara de corturi. Mereu cineva trebuie sa ramana in tabara, nu de alta dar afinarii bantuie in perioada asta pe munte si nu sunt tocmai cei mai de incredere oameni pe care-i poti intalni. Diana imi lasa o carte sa nu ma plictisesc, dar citind, chiar ma plictisesc grav. Mai bine stau eu frumusel cu ochii pe cer si gandul aiurea. Am facut asta de multe ori, dar mereu se gasesc idei interesante pe care sa le aprofundezi.

Diana a plecat cu ambitia de a reface portiunea de traseu pe care am remarcat-o ca fiind problematica noaptea trecuta. Sper sa apuce! Urc pana in creasta la semnal si vorbesc cu Stefan pentru a afla care-I situatia pe frontul de Est. Remarcarea acolo decurge cu dificultate din cauza necesitatii de a muta permanent tabara de corturi si din cauza unor participanti care s-au gandit sa vina ca voluntari la remarcare pentru a se relaxa. Munca nu face parte din programul lor!

Cobor repejor spre corturi pentru ca a incepe sa tune puternic si se pregateste o ploaie. Sper sa nu fie prea multe descarcari electrice, nu de alta, dar oamenii astia sunt insirati pe creasta.

Din fericire ploaia nu dureaza prea mult si nici nu isi arata coltii atat de tare. Incep sa se intoarca oamenii muncitori si imi prezinta si mie situatia de la fata locului. Au mai ramas mici retusuri de facut, dar  in mare parte si remarcarea-i cam gata. Se pare ca ne vom intoarce la casele noastre cu o zi mai devreme decat anticipasem.

Seara continua cu foc si socializare. Eu din nou ma retrag mai devreme pentru ca iar ma asteapta zi lunga. Abia astept!

Ziua a V-a

Ma trezesc devreme, dar vremea nu e excelenta si plecarea noasta e deocamdata sub semnul intrebarii. Cand zic a noastra, nu stiu despre cine-i vorba inca, dar presupun ca nu o sa bat singur atata drum. Ma mai invart putin prin cort si cand scot capul pe “fereastra” ma loveste o frumusete de curcubeu prevestitor de vreme buna. Norii s-au spart si ar cam fi vremea sa pornim la drum. Fac apelul sa vad cine vrea sa vina cu mine, Diana de data aceasta se eschiveaza. O inteleg ca e obosita dupa atata mers. Se ofera in schimb Selma sa mearga si pornim. Planul e sa marcam traseul cruce rosie care coboara in Obarsia Lotrului. Nu am mai coborat pe-acolo, dar ne vom descurca sa identificam un traseu cumva.

Toate bune si frumoase, kilometri se aduna repejor, conversatiile si povestile curg lin. Avem ocazia sa vedem cum s-a facut remarcarea pe bucata asta de drum. Din pacate problema e aceeasi: n-ai pe ce sa aplici marcajul, de aceea este destul de rar si pus pe cele mai rahitice pietre. Drumul de creasta, insa, este evident si nu prea ai unde sa te ratacesti.

Pe masura ce inaintam zonele sunt tot mai line si nici macar bolovani pe drum nu se mai gasesc pentru marcaje. La un moment dat, in apropierea unei stane, vedem un bolovan mare chiar pe marginea drumului si spre surprinderea noastra n-are niciun marcaj pe el. Asa ceva nu este posibil! Trebuie sa rezolvam noi aceasta problema. Ne mai apropiem cativa metri si “bolovanul” nostru se ridica si o ia la fuga din calea noastra. Cam porc bolovanul asta!

Ajungem in saua din care ar trebui sa plece traseul spre Obarsia Lotrului si o apucam usor la stanga pe o curba de nivel. Nu e o poteca foarte bine batuta, dar e suficienta cat sa ne dam seama cum merge. Curand intram in padure si se deschide o poteca firava care incepe sa coboare destul de abrupt. Nu e nici urma de marcaj vechi, dar probabil pe aici e drumul.

Mai coboram o vreme si poteca se largeste, iar in curand vedem marcaje cruce rosie pe copaci. Interesant este ca nu erau vopsite, ci erau practic niste placute de tabla prinse in cuie pe copaci. N-am mai vazut pana acum asa ceva.

Drumul devine tot mai abrupt si pe cat de bine ne miscam acum la coborare, pe atat de greu ne va fi sa ne intoarcem pe-aici in urcare. De pe margine, cateva tufe de zmeura ne ispitesc si cedam foarte usor tentatiei.

Cu simturile rasfatate de aroma zmeurei, coboram pana la soseaua spre Voineasa. Ne echipam de remarcare, pregatim vopseaua cu tot ce trebuie si ne apucam de treaba. Un avantaj al faptului ca avem de vopsit, e acela ca ne oprim foarte des si astfel nu simtim urcusul turbat din prima parte a drumului.

Ajungem in punctul in care ne-am intersectat la venire cu forestierul larg pe care ne aflam, dar inainte sa apucam sa intram pe drumul firav pe care am venit, am vazut ca marcajul pe tablite continua pe drumul larg. Continuam si noi cu marcajul tot pe-acolo. Mai departe tablitele dispar, dar ramane o urma de drum. Noi marcam sarguinciosi si treaba merge struna pana ne trezim iesiti din padure si in fata noastra se intinde o pasune alpina de toata frumusetea, cu iarba moale si inalta. Ei si-acum noi ce mai vopsim? Si uite-asa se incheie tentativa noastra de a realiza un marcaj serios al acestul traseu. Ne vedem invinsi de conditiile de la fata locului si ne retragem putin dezamagiti. In lipsa unor stalpi montati din loc in loc, zona respectiva nu poate deveni traseu marcat, iar spre deosebire de traseul de creasta unde ai un drum clar si simplu de urmat, aici nu e nicio urma de poteca.

Strangem vopselele si nu ne ramane altceva de facut decat sa ne intoarcem in tabara. Dar pana acolo mai avem o groaza. Revenim la un ritm constant si cam mecanic, cu pauze foarte scurte de relaxat muschii la fiecare 15-20 de minute sau dupa urcari mai sustinute.

Seara se lasa si noi mai avem ore bune de mers. Punem frontalele si continuam. Dupa calculele mele, pe la 11 ar cam trebui sa ajungem, daca mentinem ritmul. Daca! Nu dupa multa vreme, Selma incepe sa acuze dureri la genunchi si ritmul de inaintare scade dramatic. Pauzele cresc si timpul trece. Ora 11 ne gaseste inainte de Varful Pietrele Albe si urmeaza un urcus pana pe varf pe care Selma il face cu dificultate. Macar de-aici nu mai sunt urcari semnificative! Inainte de varful Cristesti, intram pe o curba de nivel pe stanga si ne indreptam direct spre zona de corturi. De data asta nu mai orbecaim pentru ca avem cu noi una dintre minunile tehnicii moderne, GPS-ul.

Si de data aceasta colegii dorm neintorsi si deja e trecut de miezul nopti. GPS-ul ne arata ca am mers 45 km astazi. E ceva! Mananc repede ceva si trag cortina.

Ziua a VI-a

Cand suna ceasul imi vine sa bat pe cineva. Nu am chef sa-mi misc lesul obosit, dar trebuie! Avem de strans bagajele si de coborat in Saua Steflesti, de unde ne va prelua Salvamontul . De aceasta data nu mai aud reprosuri de niciun fel, ceea ce un adevarat progres! Coboram noi la timp in sa, dar baietii de la Salvamont se lasa asteptati. E o zi mohorata si cam bate vantul, dar macar nu ploua.

Dupa lungi asteptari, vin masinile si ne duc pe unii la masini, iar pe ceilalti catre gara. Revenim in Bucuresti intr-o masina cu 5 oameni si foarte multe bagaje. Frontul de Est coborat la o zi dupa noi, insa n-au terminat de marcat tot traseul. Stefan a mai adunat o mana de oameni si a finalizat treaba ulterior

In urma noastra au ramas mai bine de 80 de km marcati si 14 stalpi montati in punctele importante de pe traseu.

Pe plan personal au ramas experienta, momentele bune si mai putin bune, traseele lungi si frumoase pe care le-am facut in cele doua zile fulger, au ramas prieteni noi cu care mi-as dori sa mai colind potecile si nu in ultimul rand satisfactia de a-mi fi adus contributia la asigurarea unei infrastructuri montane cat mai performante pentru comunitatea montana din România.

Aici aveti detaliile actiunii: Click

Iar aici raportul final: Click