Atelier de alpinism și escaladă în Piatra Craiului

Sfarsit de sesiune, planuri, vise, dor de duca… Se anunta atelier de alpinism si escalada, organizat de Asociatia Montana Carpati in Crai. De multa vreme mi-am propus sa particip si eu la asa ceva, prin urmare ma trec rapid pe lista. Se inscriu destui oameni cunoscuti si entuziasmul creste. Doar vremea ne cam joaca feste, prognozele indicand un weekend ploios. Dupa vreo 2 zile in care ne-am confruntat cu posibilitatea de a se amana atelierul, soarele a inceput sa-si faca timid aparitia pe site-urile de specialitate, apoi spre final de saptamana a prins chiar mai mult curaj si ne-a luat o piatra de pe inima. Plecam in Crai! Nu mai incape indoiala.

Vinerea la mine e libera la facultate si m-ar incanta ideea de a pleca mai devreme la drum si a petrece inca o zi pe munte. In plus, doar cu masina puteam ajunge sambata la locul de intalnire si era destul de incert ca s-ar gasi masini suficiente. Deci plec de vineri! Dar ce fac? Pe unde urc si cu cine ma duc? Pai daca se mai gaseste vreun insotitor e perfect, daca nu si singur e bine.

Dau un anunt pe pagina turei si la apel raspunde Zolly din Sacele. Luam legatura, stabilim pe unde mergem si iata-ma in personalul de Brasov pornind spre munte. Ma intalnesc cu Zolly in Brasov si luam trenul spre Zarnesti. Ajunsi aici, pornim agale pe drumul prafuit spre Plaiul Foii, dar nu mergem mult pe el, ca intram pe banda albastra ce merge pe la poalele Craiului. Noi ne-am hotarat sa urcam pe Padina Hotarului pentru ca niciunul nu mai fusese pe-acolo.

Incepem sa urcam usor pe o poteca ce taie fanete inalte. E ciudat de cald, nu ne bucuram inca de umbra si nici de vreo adiere. Se simte un disconfort termic accentuat care ne seaca de energie. Amandoi venim dupa o perioada cam lunga de pauza de munte si nu avem nici cele mai usoare bagaje in spinare: fiecare cate un cort, saci de dormit, Primusuri, haine si alte chestii necesare intr-o tura.

Ajungem la schit la Coltii Chiliilor, mai luam de-acolo putina apa si ne continuam drumul. Asteptam intersectia cu traseul de Padina Hotarului, dar nu vedem niciun marcaj si ne trezim la intersectia cu traseul prin Padina Șindileriei. Nu-i nimic, nici pe-aici n-am mai fost! Mergem o vreme prin padure, urcand permanent. Obosim usor, transpiram abundent si ni se pare greu traseul. Suntem multumiti ca macar nu ne bate si soarele in cap, dar tot irespirabil e aerul. Facem pauze dese si incercam sa economisim cat mai mult apa. E de-a dreptul frustranta starea noastra. Nu mi s-a intamplat de multa vreme sa ma simt atat de iesit din forma si sa obosesc asa.

Se termina padurea si intram pe o vale ingusta cu aspect de chei. La inceput avem de trecut un prag de stanca, nu prea dificil. Zona este prevazuta si cu un cablu solid in care se poate pune nadejdea. Dupa acest obstacol, traseul urca lejer, trecand peste bolovani mici.

Treptat valea se mai largeste si urcam pe o limba de grohotis. Daca prin zona mai ingusta am avut umbra, acum soarele ne loveste nemilos cu ale sale raze fierbinti, iar apele pe noi se revarsa si mai salbatic ca pana acum.

In continuare valea ne intampina cu o mare de jnepeni prin care poteca abia se strecoara. Noi avem bagaje prea mari pentru atfel de zone si inaintarea devine o adevarata lupta. Cu risipa mare de energie si fara pic de randament reusim sa ne târâm pana pe Varful Turnu. Aici luam o binemeritata pauza si Zolly desface 2 cutii de Redd’s, o bautura care se vrea a fi o combinatie de bere cu suc. In orice caz e o chestie dubioasa pe care in viata de zi cu zi n-as bea-o nici daca m-ar plati cineva. Acum, in schimb, aluneca incredibil pe gat si ne potoleste pentru o vreme setea teribila. Un avantaj al acestei pseudoberi este ca are putin alcool, si nu ne deshidrateaza suplimentar.

Facem cateva poze si pornim spre Curmatura. Deja soarele se pregateste sa apuna si ne hotaram sa punem cortul langa cabana si sa coboram a 2-a zi dimineata la Botorog, punctul de intalnire pentru atelier.

Drumul pana la Curmatura coboara abrupt si cu ceva lanturi in prima parte, apoi mai lin prin padure pana la cabana. Cum ajungem, ne umplem sticlele cu apa de la izvorul de langa cabana si ne apucam de recuperat pierderile de lichide.

Hotaram sa si mancam cate o ciorba, iar intr-o incercare deloc inspirata de a intra in cabana cu rucsac, bete, geanta foto si sticle de apa, reusesc sa trantesc aparatul foto de podeaua de lemn si sa-i stric obiectivul. Exact ce imi lipsea! Incerc sa-l resuscitez putin si observ ca desi nu prea  mai e atasat cum trebuie de body, inca mai poate fi utilizat, dar nu mai vrea sa faca autofocus in orice pozitie. O sa fie enervant pana reusesc sa-mi cumpar alt obiectiv, dar bine macar ca ma pot folosi in continuare de el.

Ciorba de la cabana ne prinde foarte bine si parca ne mai revenim. Gasim un loc mai drept pentru cort si ne apucam de intins, cand surpriza: mi-am uitat cuiele acasa! Panica, soc si groaza! Nu de alta, dar 2 oameni isi pun nadejdea in cortul meu pentru seara urmatoare. Am semnal, asa ca-l sun pe Andrei si-i spun sa-si ia cuiele de la cortul lui. Uite-asa se dovedeste ca nu e total inutil si neproductiv sa caram fiecare cate un cort: pe unu-l folosesti ca atare, iar de la celalalt iei cuiele. Ne pregatim culcusul si punem punct unei zile neasteptat de istovitoare. Pe langa lipsa noastra totala de forma, am avut de luptat cu bagajul greu si cu un disconfort termic creat de caldura si umezeala cum n-am mai intalnit niciodata pe munte.

Ziua a II-a.

Ne trezim devreme pentru ca trebuie sa strangem bagajele si sa coboram la Fantana lui Botorog, locul unde ne vom intalni cu ceilalti participanti la atelier si cu Ciprian Lolu, instructorul nostru in acest weekend.  Suntem eficienti si plecam mai rapid decat am preconizat, prin urmare ajungem la Botorog cu jumatate de ora mai devreme. Deja s-au strans o parte dintre participanti si se fac prezentarile. Curand apare si Ciprian Lolu si primim niste formulare pe care trebuie sa le semnam. Organizatorii ne pun la dispozitie tot echipamentul necesar si au grija de siguranta noastra, dar participarea se face pe proprie raspundere, iar acest lucru trebuie sa ni-l asumam in scris. Dupa aceste formalitati, pornim in formatie completa spre Prapastiile Zarnestilor, locul de joaca in urmatoarele doua zile.

Initial Ciprian ne prezinta echipamentul tehnic, diferite variante pentru fiecare piesa din echipament, precum si avantaje sau dezavantaje pentru fiecare. Urmeaza apoi un curs despre noduri. Acesta dureaza destul de mult si nu se incheie pana nu e Ciprian sigur ca toata lumea stapaneste fiecare nod. Mie mi-a fost usor sa le invat pentru ca pe o parte dintre ele le-am mai exersat la atelierul de alpinism hibernal in urma cu cateva luni.

E vremea sa ne punem hamurile si sa facem cunostinta cu peretele. Ciprian urca primul si intinde coarda pe un traseu, urmand ca noi sa urcam secunzi. Stam cuminti la rand si ii urmarim pe ceilalti cum se catara. Suntem grupati doi cate doi, astfel unul urca iar celalalt il asigura.

Imi vine si mie randul si pornesc. Trec de prima portiune, urmeaza un prag, apoi incerc sa abordez urmatoarea parte a traseului, urc cativa metri si ma cam impormolesc. Nu am rabdare si nici vreun interes sa caut prea multe solutii, asa ca ma las in coarda. Asigurarea de sus e pusa in asa fel incat atunci cand atarni in coarda te indepartezi mult de perete si nu poti face altceva decat sa plutesti. Senzatia este minunata. Dupa ce ma lasa putin sa ma bucur de zbor, colegul care ma fileaza incepe sa ma coboare usor si revin la sol printre muritorii de rand.

Dupa ce toata lumea isi incearca puterile pe traseul pregatit de Ciprian, e vremea sa trecem la urmatoarea etapa a atelierului. Invatam o tehnica interesanta prin care putem urca pe coarda de alpinism, folosindu-ne de instrumente obisnuite utilizate in alpinism si escalada. O situatie de acest gen poate aparea cu usurinta si e important sa stim sa o gestionam. De exemplu se poate intampla sa nu apreciem corect distanta si in timpul unui rapel sa ne trezim ca se termina coarda si noi nu reusim sa ajungem unde ne dorim sau in timpul unui rapel sa ratam punctul de regrupare si atunci trebuie sa urcam inapoi la el.

Ciprian pregateste coarda, ne explica tehnica si pe rand o incearca fiecare. Nu e chiar simplu si pe distante lungi devine obositoare urcarea asta, mai ales ca in general avem de-a face cu o coarda dinamica si prin intinderea ei mai pierdem din randament.

E vremea sa punem espadrilele in cui pe ziua de azi. Ne retragem spre locul de campare, respectiv poiana de langa fantana lui Botorog. Prind o masina cu drum spre Zarnesti la magazin si profit de ocazie sa imi fac aprovizionarea pentru seara care urmeaza.

In poiana mai sunt multe corturi, dar atmosfera e destul de placuta. Nu exagereaza nimeni cu galagia si din loc in loc se inala cate un foc. Am facut si noi unul si, dupa ce am terminat cu masa de seara, cantam la chitara si stam la povesti.

Ziua a III-a

Pentru azi avem pe ordinea de zi rapelul si evaluarea, nelipsita de la atelierele lui Ciprian. Locul de joaca ramane acelasi, iar Ciprian urca pana la primul prag de unde ne asigura pe rand pe fiecare. Odata ajunsi la Ciprian coboram in rapel utilizand unul dintre dispozitivele pe care le avem la dispozitie: cosulet, reverso, opt.

Urmeaza evaluarea finala, compusa dintr-un test si o parte practica. Ca de obicei, la final, Ciprian analizeaza fiecare lucrare si incearca sa lamureasca neclaritatile pe care le observa. Cel putin in teorie suntem niste cataratori desavarsiti si in mare parte, notiunile predate au fost invatate si intelese de majoritatea participantilor.

Ne retragem la corturi, strangem bagajele si pornim spre case. De data aceasta am si eu un loc intr-o masina pana la Sinaia, de unde iau un tren.

Atelierele de acest gen sunt foarte utile si merita facute inainte de a va lua echipament de escalada. Aveti ocazia sa va dati seama daca va place acest sport si de asemenea sa invatati corect notiunile de baza. Nu o sa fiti experti in alpinism sau escalada, dar aveti sansa de a invata cum sa practicati in siguranta aceste sporturi. Restul tine de conditie fizica, tehnica, munca si talent.