O Vale Albă cu peripeţii şi un atelier de nivologie şi schi de tură organizat de AMC

Dupa ce am participat la atelierul de alpinism hibernal organizat de Asociatia Montana Carpati la Curmatura in Piatra Craiului, m-am inscrit si la urmatorul atelier, de nivologie si schi de tura. Si acesta urma sa fie sustinut tot de Ciprian Lolu, salvator montan in cadrul Serviciului Public Salvamont Zarnesti. Cum nu au fost prea multi inscrisi am primit acceptul si de aceasta data.

Acest jurnal prezinta un traseu de alpinism de grad 1A (Valea Alba). Parcurgerea unui astfel de traseu implica un grad mai mare de risc de accidentare, necesita cunostinte de alpinism precum si echipamente specifice. 

 

 

Pagina atelierului o gasiti aici: Click

Intalnirea participantilor urma sa se faca la cabana Valea Dorului din Bucegi sambata dimineata. Pentru a ajunge acolo la ora stabilita trebuia neaparat sa urc cu telecabina pana la cota 2000 pentru ca niciun tren n-ar fi ajuns in Sinaia suficient de devreme pentru a putea merge pe jos. In aceste conditii am preferat sa plec de vineri impreuna cu Andrei si sa urcam pe Valea Alba. In ultima perioada n-a mai nins si stratul de zapada s-a stabilizat, iar riscul de avalansa pentru zona Bucegi este 1.

Plecam vineri dimineata cu personalul si ajungem in Busteni la ora 9. 30. Urcam la Caminul Alpin si de acolo urmam traseul marcat cu triunghi rosu pana la Masuratoarea Ursilor, unde poteca marcata merge spre dreapta. Noi continuam  tot inainte pe o poteca nemarcata ce duce la refugiul Costila. In dreptul copacului raios urmam poteca din stanga spre Poiana La Verdeata

Ajunsi in Poiana La Verdeata facem o mica pauza de masa si ne echipam cu coltari si piolet. Vremea este destul de buna, ba chiar ne zambeste si soarele din cand in cand. Pornim incet pe vale si de la primii pasi suntem surprinsi sa constatam ca sub stratul subtire de zapada pulver cazuta de curand este un strat gros si inghetat in care coltarii prind de minune. Cu fiecare pas ne simtim mai siguri pe noi si ne intram mai bine in ritm

In partea superioara a vaii apare ceata, lucru care ne ingrijoreaza putin, dar ne continuam ascensiunea. Panta parca devine mai inclinata si ma confrunt cu o prima problema: gleznele mele nu sunt atat de flexibile si pentru a putea calca cu toata talpa trebuie sa-mi sucesc destul de tare picioarele, pozitia devenind dureroasa la un moment dat. Din acest motiv incep sa alternez mersul pe toata talpa si pioletul in pozitia baston cu tehnica de urcare a pantelor mai abrupte, infigand doar coltii din fata in zapada si cu pioletul in pozitia sprijin.

Nefiind obisnuiti cu acest tip de solicitare a gleznelor, pauzele sunt mai dese decat ar fi normal si pierdem mai mult timp. Intr-o drumetie normala calci cu piciorul destul de drept si nu-ti dai peste cap prea tare gleznele. Aici din cauza pantei destul de abrupte si fiind obligati sa calcam pe toata talpa ne fortam anumite zone pe care nu le folosim in mod normal.

Ne apropiem de Saritoarea Carnului, aflata cam la mijlocul vaii. Soarele incepe sa-si ascunda fata, facand loc unor nori intunecati si amenintatori. Cand ajungem in dreptul saritorii deja ninge serios si bate un vant destul de puternic dinspre platou.

Analizam putin situatia si hotaram sa continuam urcarea, motivul principal fiind acela ca patura de nori nu pare groasa si probabil va fi ceva trecator. Sub bolovanul care formeaza saritoarea se afla o grota destul de mare in care poposim si noi o vreme

Revenim la traseu si ocolim saritoarea pe o limba de zapada din partea stanga. Pe timp de  vara ocolirea saritorii se face pe partea dreapta insa acum e mult mai simplu pe-aici

Ninsoarea nu conteneste, iar vantul care bate cu putere din fata este foarte enervant ca ne baga toata zapada in ochi. Deja s-a asternut un strat destul de gros de zapada moale care ne ingreuneaza suplimentar urcarea. Nu este timp de stat prea mult pe ganduri si urcam sustinut incercand sa depasim cat mai repede zona periculoasa, respectiv valea.

Iesim intr-un final de pe vale si gasim un stalp indicator. Pe platou bate un vant turbat care vantura zapada proaspat cazuta. Deasupra noastra e senin si totusi vizibilitatea nu este mai mare de 5 metri. Ne apropiem de stalpul de marcaj si incepem sa ne uitam dupa urmatorul. E atat de mult alb in jur incat ochiul o ia practic razna si am impresia ca vad diverse lucruri printre care si urmatorul stalp de marcaj. Pornim spre el si nu-l gasim in primii metri asa ca pastram directia si mai insistam, eu fiind sigur de ce-am vazut. Nu mai zarin nimic in jur iar in spate urmele noastre sunt deja astupate.  Nu e timp de pierdut, frigul ne intra in oase cu fiecare minut petrecut in viscolul acela si trebuie sa gasim repede o solutie. O varianta ar fi sa incercam sa ajungem la stalpul de la intrarea pe vale si sa coboram. Abia reusim sa ne intelegem intre noi si nu prea ajungem la un plan concret. Pana la urma orbecaim in nestire sperand sa zarim ceva la un moment dat.

Andrei are o mare problema din cauza ochelarilor care au facut condens. Acesta s-a scurs pe obraz si a inghetat formand o pojghita de toata frumusetea pe obraz deasupra limitei cagulei. Partea asta il demoralizeaza destul de tare si nu reusim sa mai comunicam normal. Simt ca raspunderea ramane oarecum asupra mea si trebuie cumva sa iesim din aceasta situatie dificila.

Pericolul in astfel de cazuri pe platorul Bucegilor este ca te invarti in nestire fara niciun punct de reper si te poti trezi ori intr-o rapa ori mergi aiurea pana la epuizare si nu gasesti niciun marcaj sau adapost. Au fost accidente in care oamenii au cazut de pe platou in abruptul Estic, dar mi se pare destul de complicat sa ti se intample asta daca ai o busola la tine si  esti totusi atent pe unde calci ca macar bocancii ti-i vezi chiar daca e viscol.

Mai probabil mi se pare  al doilea caz, acela de-a merge printr-un alb absolut, fara sa vezi nimic in jurul tau. Intr-o astfel de situatie risti sa treci si la 10 metri de o cabana si sa nu o vezi daca vizibilitatea maxima este sub aceasta limita. Am tot citit despre astfel de cazuri si cateva cruci de pe platou stau marturie in acest sens. Am mai auzit despre niste tineri care incercau sa ajunga pe varful Omu pe un viscol puternic si rataciti fiind au sapat bivuacuri in zapada si au ramas acolo pana s-a mai potolit viscolul, iar cand au iesit si-au dat seama ca erau la cativa metri de statia meteo de pe varf. Citind mi se parea incredibl sa se intample asa ceva, dar acum reusesc sa constientizez mult mai bine acest pericol.

Cu fiecare minut ce trece intram tot mai tare in panica iar Andrei se plange permanent de problema de la obraz. Vrea sa luam o pauza sa incerce sa incalzeasca zona aceea, dar imi dau seama ca acest lucru nu l-ar ajuta prea tare si ca cel mai bine ar fi sa mai tragem un timp si sa incercam sa ajungem la un adapost. Reusesc sa-l conving sa nu ne oprim si sa cautam in continuare marcajele. Verificam permanent busola si mentinem directia in care apreciem noi ca ar fi traseul dar n-ajungem inca la niciun rezultat. Teama si adrenalina ating cote maxime si la un moment dat minunea se produce: vantul se potoleste pentru cateva secunde, suficient insa pentru a repera un stalp de marcaj. Scot repede busola si iau directia pentru a fi siguri ca il nimerim si pornim cu o alta stare de spirit spre el.

De-acum lucrurile sunt mult mai simple, cel putin pentru mine. Andrei nu se simte foarte bine si tot da cu mana pe la obraz. Mi se pare destul de cazut din punct de vedere psihic, dar nu il judec pentru ca nu stiu cum as reactiona in locul lui. Incerc doar sa-l incurajez si sa-l fac sa inteleaga ca nu trebuie sa mai umble acolo ca daca ar incerca sa indeparteze acea pojghita de gheata ar pleca cu piele cu tot si n-ar fi deloc bine pe un asemenea viscol.

Ajungem intr-un final la cabana Babele, obositi, inghetati si cu moralul la pamant. Inca nu ne revenim din starea de soc prin care am trecut si abia tarziu reusim sa ne dam seama cu adevarat ce s-a intamplat si mai ales ce s-ar fi putut intampla.

Vreme de o ora am tremurat amandoi fara sa ne putem controla. Nu-mi explic aceasta reactie a organismului, dar in mod sigur a fost determinata de frigul indurat si nu de spaima pe care am tras-o. Gasim locuri la cabana si vom ramane aici desi aveam rezervare facuta la Miorita.

Sambata 31 martie 

Dimineata ne intampina cu vant destul de puternic dar cu vizibilitate mai buna. Ne echipam si pornim spre cabana Valea Dorului unde ajungem la scurt timp dupa ce sosesc si ceilalti participanti la atelier. Eu si Andrei suntem singurii care nu avem schiuri si nu participam la atelierul de schi de tura. Ceilalti au facut deja pe drum cateva aplicatii pe schiuri, asa ca ne vom ocupa cu totii de partea de nivologie.

Ne deplasam la locul in care vom desfasura stagiul, in imediata apropiere a cabanei pe un mic valcel acoperit cu zapada.

Nu voi intra in detalii in legatura cu notiunile prezentate la atelier pentru ca se gasesc carti si site-uri cu informatii mult mai complete si mai bine structurate decat as putea eu sa le povestesc.

Ciprian incepe cu o prezentare a tipurilor de zapada si  a avalanselor pe care acestea le provoaca, cu particularitati pentru fiecare in parte.

Zapada in general se gaseste in mai multe straturi de diferite consistente si structuri, fiecare cu specificul sau. Pentru a analiza corect pericolul de producere a unei avalanse nu e suficient sa tinem cont de zapada de la suprafata, ci e necesar sa realizam un profil al zapezii. Pentru asta e nevoie de munca, asa ca Ciprian ne pune la sapat. Lopata este unul dintre echipamentele care nu ar trebui sa lipseasca iarna intr-o tura mai serioasa.

Unii ne ocupam de saparea unei gropi in zapada pana la nivelul solului, iar ceilalti izoleaza un bloc de zapada sapand un sant in jurul lui, tot pana la nivelul solului. In prima groapa putem observa foarte bine dispozitia pe straturi a zapezii si modul in care fiecare strat se aseaza pe celalalt. Astfel ne putem face o idee asupra stabilitatii acestora.

Pentru o analiza mai completa se verifica stabilitatea straturilor, studiind usurinta cu care se disloca un strat su mai multe din blocul de zapada izolat, atunci cand exercitam anumite forte asupra lui. Pentru inceput se aplica 10 lovituri pe lopata din incheietura mainii, iar daca nu se intampla nimic se continua cu 10 lovituri cu antebratul. Daca tot nu se deplaseaza niciun strat se trece la lovituri mai puternice cu bratul lasat sa cada de la umar. In functie de usurinta cu care se disloca un strat sau mai multe, se poate aprecia riscul de producere a unei avalanse, notat cu grade pornind de  la 1 la 5 ( 1 risc redus, 5 risc foarte mare)

In continuare ne familiarizam cu celelalte echipamente care nu ar trebui sa-i lipseasca drumetului iarna, respectiv sonda de zapada si dispozitivul de tip Pieps. Sondele de zapada arata cam ca un bat de cort si alaturi de dispozitivele electronice de cautare in avalanse sunt folosite pentru a identifica cu exactitate pozitia in care se afla victima surprinsa de avalansa. Deasemenea ea este utila pentru a urmari grosimea stratului de zapada in diferite zone de pe traseu.

Dispozitivele electronice de salvare din avalansa sau Pieps-urile (Pieps fiind cea mai cunoscuta marca de astfel de dispozitive) sunt mici statii de emisie-receptie care se prind cu niste chingi de corp. Ele se dau pe emisie si se poarta asa deschise pe traseu. In cazul in care o persoana din grup este surprinsa de avalansa, ceilalti isi seteaza Pieps-urile pe receptie si pe display-urile acestora va aparea distanta pana la aparatul care emite si uneori si directia in care acesta se afla. Astfel ceilalti vor pleca pe urmele victimei si in cel mai scurt timp vor identifica locul in care aceasta se afla ingropata in zapada. Cu ajutorul unei sonde vor vedea exact unde au de sapat.

Succesul unei actiuni se salvare din avalansa depinde foarte mult de timpul in care victima este scoasa de sub zapada. Daca acest lucru se realizeaza in maxim 5 minute atunci sansele ca ea sa fie in viata sunt mari. Deasemenea in cazul folosirii Pieps-urilor e esential ca si ceilalti membri ai echipei sa aiba la ei un astfel de dispozitiv ca degeaba esti tu echipat si ai de toate daca te ia avalansa si ceilalti n-au cu ce sa receptioneze semnalul pe care aparatul tau il transmite.

Ciprian ne imparte in doua echipe. Impreuna cu prima echipa ascunde in zapada doua Pieps-uri, in timp ce noi ceilalti ne uitam spre zarile indepartate

In cadrul exercitiului trebuie sa inaintam prin valcelul inzapezit cautand cele doua dispozitive in zapada. Pentru a condimenta putin exercitiul Ciprian striga la un moment dat „avalansa” si in maxim 10 secunde cine nu reuseste sa iasa din valcel devine victima si ceilalti trebuie sa se descurce atat fara persoana respectiva cat si fara echipamentul pe care aceasta il avea asupra ei.

Ne miscam cu talent si reusim sa gasim repede dispozitivele in zapada, fara a avea victime suplimentare. E randul nostru sa ascundem Pieps-urile pentru ceilalti.

Urmatorul exercitiu presupune identificarea unor obiecte in zapada cu ajutorul sondei. Scopul sau este de a ne ajuta sa facem diferenta intre obiectele ingropate in zapada pentru a putea diferentia victima de un rucsac sau vreun bolovan

Facem o scobitura laterala in stratul de zapada si in ea bagam diverse obiecte, ba chiar isi baga cineva si o mana. De sus fiecare sondeaza pe rand si trebuie sa identifice obiectele, a caror ordine e schimbata permanent.

Ultima parte a atelierului o reprezinta construirea unui bivuac in zapada. Ciprian ne explica ce presupune un astfel de adapost, apoi ne apucam de sapat. Nu e deloc usoara misiunea si imi dau seama ca o treaba de acest fel necesita mult timp si un consum important de energie. Sapam pe rand pentru a da un randament mai bun si dupa vreo ora avem un adapost de o persoana corect construit si perfect functional

Revenim la cabana unde avem program de voie. Dupa ce ne facem comozi si mancam ne intindem la povesti in sala de mese si urmarim filme cu tematica montana pe laptopul lui Ciprian.

Duminica 1 aprilie

Dimineata este destul de zburlita pe platou, vantul batand cu putere. Ciprian hotaraste sa coboram spre Cota 1400, ramanand sa ne oprim undeva pe traseu si sa mai exersam cateva elemente. Intrucat eu si Andrei nu avem schiuri, fara sa mai zabovim prea mult pornim pe traseu, pentru a nu-i face pe ceilalti sa ne astepte. Ei au in plan sa faca niste aplicatii prin zona cabanei asa ca vor mai intarzia o vreme si putem sa luam ceva avans.

Coboram pe partia de schi, bine batatorita si cam alunecoasa. Fara sa stam prea mult pe ganduri ne punem coltarii si mergem fluierand. Nu mai trebuie sa fim atenti si sa calcam ca niste pinguini pentru a nu da cu fundul de pamant. Pe langa noi trec cativa schiori in viteza. Nu ne dau prea multa importanta. Din sens opus vine un grup de turisti care se uita la noi ciudat vazandu-ne tropaind cu coltarii in picioare.

Ajungem la cota 1500 si ne oprim la o cabana sa ne incalzim cu un vin fiert. Ceilalti mai au inca pana ajung. Zabovim o vreme la cabana si suntem anuntati ca restu s-au oprit mai sus si ne asteapta. Urcam si noi vreo 10 minute si ajungem la locul de joaca. Urmeaza alte cautari de Pieps-uri prin zapada. Ne impartim tot in echipe, luam echipamentul in primire si ne apucam de treaba. Scopul este sa gasim dispozitivele intr-un timp mai scurt de 5 minute, ceea ce in general ne reuseste.

Finalizam atelierul cu nelipsita poza de grup si ne indreptam cu totii spre Cota 1400 unde se afla masinile celorlalti. Si pentru acest atelier ne-au fost pregatite teste finale, dar au fost uitate la masini asa ca de data aceasta evaluarea s-a facut oral pe traseul de coborare

Gasim toti locuri in masini si ne intoarcem in Bucuresti, oprindu-ne dupa Ploiesti intr-o padure sa adunam leurda. E perioada cea mai buna de cules, inainte de inflorire.

….

Traseul din prima zi a inceput foarte bine, dar se putea termina prost. Am trecut prin cateva momente delicate si consider ca am fost norocosi ca am scapat atat de usor. Nu dramatizez spunand ca era sa dam coltu’ , dar puteam sa ne invartim mult si bine pe platou. Eu ma impacasem cu acest gand si as fi mers si pana dimineata daca era nevoie numai sa nu ma opresc si sa inghet. Nu spun ca mi-ar fi fost bine, dar as fi supravietuit.  La Andrei situatia ar fi fost mai dificila pentru ca deja se confrunta cu o problema care-i manca mult din moral.

Am invatat ceva din aceasta experienta si am inteles mai bine ca muntele nu trebuie subestimat niciodata. Chiar si un traseu cunoscut sau foarte usor din punct de vedere tehnic (platoul Bucegilor) poate crea probleme serioase in conditii meteo neprielnice si asta e un fapt pe care oricine ar trebui sa-l constientizeze.

…

Am participat la un alt atelier frumos si util organizat de Asociatia Montana Carpati. Ciprian Lolu si-a aratat inca o data profesionalismul si a avut grija sa nu plece nimeni acasa cu nelamuriri. Dupa cele doua ateliere m-am hotarat sa intru si eu in echipa AMC si incepand din aprilie am devenit membru cotizant.

Notiunile de nivologie invatate in cadrul cursului au fost o completare fireasca a celor legate de alpinismul hibernal. Recomand oricarui drumet care intentioneaza sa se apuce de ture de iarna asemenea ateliere. Va invăţa o multime de lucruri utile si importante pentru siguranta lui pe munte.

Cabana Valea Dorului a fost o dezamagire mare, fiind prea scumpa in raport cu serviciile oferite. Si mancarea are un pret piperat, dar nu se justifica prin calitate, iar un ceai amarat la 5 lei mi se pare o bataie de joc. In camera batea vantul de m-as fi simtit mai izolat in bivuacul sapat afara langa cabana, iar sistemul de incalzire era ineficient si am dormit cu mai multe paturi pe noi.