Grădinile suspendate ale Bucegilor

Vacanta era in toi si cheful de munte la cote maxime asa ca in intampinarea excursiei  stabilite deja din Buila-Vanturarita am hotarat cu Ioan sa dam o fuga pe Valea Morarului. Toate bune si frumoase, insa asta presupunea sa stau trei nopti in Bucuresti si nu prea aveam unde. Problema a fost repede rezolvata de Maria care a insistat sa dorm la ei.

Ziua plecarii a sosit si cu drag si spor mi-am pregatit rucsacul, apoi m-am plictisit cu la fel de mult spor in tren pana am ajuns in sfarsit in Bucuresti. Am facut o reorganizare a bagajului, am mancat cate ceva si am incercat sa dorm, insa fara prea mare succes. Abia spre dimineata mi s-a rupt putin filmul si cand a sunat ceasul m-am trezit mai obosit decat as fi fost daca nu dormeam deloc.

Cu lenea de rigoare m-am echipat si am plecat spre gara, unde aveam sa ma intalnesc cu Ioan. Am luat repede bilete si ne-am grabit sa prindem locuri in celebrul personal 3001 spre Brasov. Si nu ne-am grabit degeaba pentru ca trenul era mai aglomerat decat de obicei si asta deoarece incepea Padina Fest.

Ajungem in Busteni in jurul orei 10 si pornim pe triunghi rosu, traseu ce ajunge in final la Cabana Malaiesti. Urcam mai sustinut cam o ora, apoi intram pe curba de nivel si trecem pe rand de Poiana Costilei, Valea Cerbului si gasim intrarea pe Valea Morarului.

Incepem sa urcam, ajungand curand in Poiana cu Urzici, care nu degeaba se cheama asa. Eu eram in pantaloni scurti si traversarea ei a fost soldata cu numeroase basici ce m-au usturat, iar apoi mancat pe tot parcursul traseului. Am incercat sa ma consolez insa cu gandul ca fac bine la reumatism maică.

Pentru mine a fost prima intalnire cu o vale de abrupt nemarcata asa ca emotia si asteptarile erau mari. Pe masura ce inaintam valea se deschide tot mai frumos si salbatic in fata noastra, iar Acele Morarului ne surprind prin asezare si aspectul lor impunator.

Urcam agale printr-o adevarata gradina botanica, ce contrazice putin imaginea mea legata de vaile alpine: gramezi de pietre de diverse dimensiuni inconjurate de pereti impunatori de stanca. Miile de flori ne atrag toate privirile, iar fragii parfumati ne incetinesc din ascensiunea noastra.

Pe masura ce urcam, valea se ingusteaza si vegetatia este inlocuita curand de stanci si bolovani. Incercam sa urmam firul vaii, desi se vede clar ca se poate merge pe margine pe o potecuta. Am vrut vale atunci vale sa fie!

La inceput bolovanii nu ridica niciun fel de probleme insa in curand ajungem in fata primei provocari: o saritoare de cativa metri inaltime cu destul de putine prize pentru oameni scunzi, pe care insa am trecut-o cu bine si fara sa umblam prea mult la rezerva de adrenalina.

Urmatoarea saritoare ar fi fost destul de dificila daca nu era un copac prabusit pe care ne-am putut catara.  Curand ajungem si la saritoarea pe care amandoi am votat-o ca fiind cea mai dificila de pe Valea Morarului. Foarte inalta nu este, insa nu are prize prea bune si mi s-a parut destul de greu de catarat. In acest punct folosim cordelina pentru bagaje, intrucat cu rucsacul poate am fi trecut dar gentile foto ne incurca rau.

In continuare valea e mai putin dificila insa nu e deloc lipsita de spectaculozitate. Avem parte de pasaje diversificate,  urcand diversi bolovani sau chiar strecurandu-ne pe sub ei.

Firul vaii se deschide tot mai mult si iesim in ceea ce banuiam noi a fi caldarea de sub varful Omu, insa ne dam seama repede ca mai avem destul de urcat pana acolo. Ne bucuram in continuare de sumedenia de flori multicolore, care incep reapara de indata ce valea se mai largeste.

Daca pe firul vaii nu vedeam prea multe in jurul nostru acum peisajul s-a mai deschis si peretii impunatori de stanca ai crestelor Morarului(stanga) si Balaurului(dreapta) ne dau senzatia ca ne aflam intr-adevar in inima muntelui.

Pe masura ce castigam altitudine ne intampina o ceata umeda pe care o anticipasem inca de la poale. Pe fetele acoperite de iarba vedem si primele capre negre din aceasta excursie, destul de multe si deloc sfioase, prin urmare ne bucuram de prezenta lor multa vreme.

Cativa stropi timizi de ploaie incearca sa ne sperie, insa nu au deloc succes, asa ca in scurt timp renunta. Noi continuam sa urcam tot intrebandu-ne unde este caldarea aia pe care o tot anticipam. Curand observam ca valea se desparte in doua fire: cel din dreapta , destul de neprietenos ar fi trebuit sa iasa dupa calculele noastre undeva pe langa varful Bucsoiu, iar cel din stanga in caldarea de sub varful Omu. Urmam bineinteles firul din stanga si dupa un urcus putin mai abrupt ajungem intr-un punct minunat de belvedere asupra intregii vai.

Zabovim putin in aceste locuri pentru a mai profita de peisaje si de covorul de flori ce ne rasfata cu noi specii  care mai de care mai parfumate

Mancam cate ceva si ne pregatim pentru ultima portiune a urcusului, ce se anunta solicitanta.  Dupa o ultima zona de catarare pe stanci ajungem   in caldarea despre care am tot vorbit si zarim statia meteo de pe varful Omu

Urcusul direct spre statie e cam abrupt asa ca alegem sa mergem mai spre dreapta, iesind in final in culmea dintre varfurile Omu si Buscosiu. Ne indreptam spre cabana Omu, unde abia asteptam sa bem un ceai. Verificam ceasul si ne dam seama ca timpul nu ne este chiar prieten. Este deja 16. 40, prin urmare avem deja 6 ore si jumatate de mers, dintre care aproximativ 4 si ceva pe vale. Nu ne-am miscat deloc rau insa traseul este lung si avand in vedere ca am plecat la ora 10 din Busteni nu e nicio surpriza.

Odata ajunsi la cabana norii incep sa se risipeasca, lasand loc din cand in cand si soarelui. Bem repede un ceai si ne grabim sa coboram pentru a prinde ultimul tren spre Bucuresti. Nu putem sa nu zabovim insa si sa admiram spectacolul pe care il dau norii peste Costila si pe valea Cerbului

Este deja ora 17. 15 iar trenul nostru este la 21. Timp ar fi suficient daca ne miscam bine. Cum nu am timp sa-mi menajez genunchiul imi pun orteza si pornim la vale, nu inainte de o poza de grup

Intre timp norii s-au ridicat de pe vale, lasand in urma o priveliste minunata cu o vizibilitate foarte buna in departari. Desi marcajul banda galbena e cam sters si rar traseul e usor de urmarit si nu ridica niciun fel de dificultate.

Aproape de marginea padurii avem parte de o surpriza foarte placuta: o capra neagra ne priveste de pe partea cealalta a vaii si spre bucuria noastra in loc sa se sperie se apropie tot mai mult de poteca, venind parca in intampinarea noastra. Mergem si noi mai departe, ajungand la un moment dat la cativa metri de ea. Profitam de ocazie si ii facem cateva poze, apoi  incercam sa ne mai apropiem, insa un zgomot din departare a speriat-o  si a luat-o  la fuga.

Ii urmam si noi exemplul si coboram cat putem de repede, fiind tot mai presati de timp. Din moment ce apetitul nostru pentru vai tocmai s-a deschis ne uitam la fiecare fir ce pleaca de pe valea Cerbului, fara sa stim vreo denumire sau vreun grad de dificultate. Deja aproape alergam (mai ales eu ca am picioarele mai scurte) iar valea nu se mai termina.

Ajungem in sfarist la intersectia vaii Cerbului cu triunghiul rosu, pe care il si urmam. Incepe sa se cam lase seara, asa ca facem si noi ceva mai multa galagie pe traseu pentru a evita eventualele intalniri cu ursii gunoieri din Bucegi. Ajungem in gara cu 7 minute inainte de plecarea trenului, apucam sa cumparam si bilete si avem chiar si locuri pe scaune.

Drumul pana in Bucuresti a fost linistit si un prilej bun pentru a ne exprima entuziasmul pentru traseul pe care tocmai ce-l incheiasem. Desi a fost lung si solicitant, cu diferente de nivel semnificative si pasaje ceva mai dificile, traseul ne-a surprins prin aspectul lui salbatic si natural, prin pasajele de catarare de care nu ne mai saturam si mai ales prin covorul nesfarsit de flori. Am avut totodata ocazia sa ne antrenam pentru a putea tine pasul cu fetele in excursia din Buila-Vanturarita care a urmat dupa o binemeritata zi de pauza. Dar despre asta in curand….