Dezmorţire in Bucegi

 Dupa o sesiune lunga si oribila se impunea cat mai grabnic o iesire pe munte. Cum iarna a fost in mare forma si a imprastiat cantitati impresionante de zapada prin toti muntii, ne-am vazut nevoiti sa cautam o zona mai frecventata de turisti pentru a avea poteca facuta si a nu inota aiurea prin zapezi imense. Andrei propune o tura la Malaiesti, iar eu raspund imediat afirmativ pentru ca n-am mai fost pe-acolo. Mai coopteaza doi prieteni, Andreea si Iulian, si formatia e in efectiv complet.

Pornim sambata cu personalul spre Brasov si coboram in Predeal. Intentionam sa urcam pe valea Leucii si speram sa gasim poteca batuta. Mergem putin pe soseaua spre Rasnov si gasim intrarea pe traseul nostru, marcat cu triunghi rosu. Drumul forestier trece pe langa o unitate militata si niste blocuri apartinand probabil tot unitatii, apoi continua pe malul Leucii, seaca sau complet inghetata in aceasta perioada.

La un moment dat vedem un podet cu un marcaj pe el. Pe-acolo s-ar urca spre culmea Clabucetul Baiului insa nu sunt urme. Vrem totusi sa vedem cam cum se prezinta zapada. Traversam Leuca si intram pana la brau in zapada. Nu exista urme iar prin asemenea zapada nu se poate inainta. Mai inotam cativa metri prin nameti fara a avea cine stie ce spor si hotaram sa ne intoarcem la drum.

Pe vale inaintam bine si avem poteca batatorita. Dupa mai bine de o ora de cand am intrat pe traseu, ajungem la niste cladiri darapanate, iar drumul nostru porneste spre stanga pe Valea Iadului. In curand drumul forestier se termina si urcam pieptis spre o culme.

Poteca ne scoate la Cabana Vanatorilor si  aveam toti nevoie sa mai reorganizam straturile de haine de pe noi, asa ca batem pe la usi poate ne primeste cineva inauntru. Gasim un nene care ne lasa in holul cabanei, ocazie buna sa ne si incalzim putin. Nu este foarte frig dar s-a asternut o ceata umeda care parca ne patrunde in oase. Ne continuam traseul trecand printr-o zona in care accesul turistilor cica ar fi strict interzis, insa marcajul pe-acolo trece si noi l-am urmat. Nu s-a luat oricum nimeni de noi.

Ajungem in zona numita La Cleste, unde indicatorul ne anunta ca pana la cabana Diham mai avem jumatate de ora. Deja gandul imi fuge la ceaiurile pe care le voi bea acolo… Dupa 20 de minute de mers ne intampina cabana Diham, plina de turisti, dar cu o atmosfera placuta. In sala de mese miroase frumos si parca nu rezist tentatiei de a manca si o ciorba pe langa multimea de ceaiuri pe care le-am comandat.

Ne-am molesit si pana la cabana Malaiesti mai avem cateva ore bune de mers. Ne facem cu greu curaj sa plecam mai departe. Urmam marcajul cruce albastra care merge spre valea Glajariei si grupului nostru i se mai alatura doi ciobanesti carpatini de toata frumusetea ce au primit curand numele Grigore si Jenică, dar nu ma intrebati de ce :)).  Cei doi ne cam ingreuneaza inaintarea pentru ca se trezesc cand ti-e lumea mai draga sa se puna in fund in mijlocul potecii, iar pentru a-i ocoli trebuie sa iesim din zona batatorita si zapada n-are decat un metru. Cu toate astea nu ne putem plange si ne bucuram sa-i avem alaturi. Intr-o poiana facem o pauza in care descoperim pasiunea deosebita pe care o au cainii pentru manusile lui Iulian.

Dupa ce intersectam valea Glăjăriei incepem sa urcam. Corpul meu atrofiat de sesiune nu prea mai e obisnuit cu asemenea lucruri si drumul mi se pare obositor. Nici Andrei nu se simte excelent si acuza dureri la un picior. Facem schimb de rucsacuri, al lui fiind mai greu din cauza chitarii. Acum urcusul mi se pare si mai obositor si nu reusesc deloc sa-mi intru in ritm. Cainii se opresc tot mai des si trebuie mereu sa-i depasim pe langa poteca batatorita, adica prin zapada de un metru, apoi in cateva secunde ne depasesc iar si istoria se repeta. Mergem in acest stil cateva ore  si ajungem la cabana pe intuneric, in jurul orei 19.

Inauntru este lume multa si la o privire sumara imi par toti oameni de munte. Iarna sunt mai putini pantofari la cabane si sunt sanse mult mai mari ca atmosfera sa fie placuta. Mancam cate ceva, bem cateva ceaiuri si ne retragem in camera cu gandul sa cantam acolo, intrucat oamenii din sala de mese sunt prea absorbiti de discutiile lor si nu suntem noi suficient de artisti pentru a le capta atentia. In camera suntem doar noi desi au mai ramas vreo 4 paturi libere. Incingem repede si o cantare pana bem niste bere, dar somnul isi face fireasca aparitie si nu mai zabovim prea mult. Noapte buna!

Ziua a II-a 

Dimineata ne intampina cu ceata si ninsoare. Dupa masa si nelipsitele ceaiuri ne pregatim de drum. Facem cateva poze in caldarea Malaiesti si pornim pe aceeasi poteca batuta spre Diham. Dupa ce ne mai indepartam de cabana, gasim o zona buna de joaca si ne tavalim prin zapada incercand sa alunecam pe izoprene sau sa facem opriri in piolet. Stratul moale, proaspat asternut, nu ne ajuta prea tare si renuntam repede la idee.

Curand intram in padure si avem doar de coborat pana la Glajarie. Poteca seamana prea mult cu o partie de bob iar panta pare suficienta pentru a aluneca pe fund. Merge destul de bine dar nu alunec asa cum mi-as dori. Imi vine ideea sa sacrific folia de supravietuire pe care o am la mine si situatia se schimba imediat. Pana pe valea Glajariei nu m-am mai oprit. Doar Andrei a mers ca oamenii normali pentru ca avea chitara in spate.

De jos de unde intersectam valea Glajeriei mai urcam vreo 20 de minute si ajungem la cabana Diham unde ne asteapta multe ceaiuri si o pauza la caldura. Nici de data asta nu m-am putut abtine si mi-am luat o portie zdravana de MBS (mamaliga cu branza si smantana). Am fost placut surprinsi sa primim ceaiuri din partea casei, lucru foarte rar la cabanele de pe la noi.

E vremea sa ne hotaram si pe unde coboram. Noi tot am vrea pe Varful Grecului si chiar ne interesam poate printr-o minune s-a aventurat cineva pe-acolo ieri sau azi si a spart poteca. Nu avem noroc si suntem anuntati ca zapada e neatinsa. Intam in vorba cu un grup din clubul Floare de Colt si ne hotaram sa ne unim fortele pentru a face poteca peste varful Grecului. Plecam impreuna, dar cand ajungem la intersectia de trasee numita “La Cleste” o dau la intors spunand ca e tarziu si ca ne prinde noaptea pe drum, renuntam si noi la idee si coboram pe marcajul triunghi albastru sau “pe teava” cum i se mai spune traseului. Ne dam seama ca avem sanse reale sa prindem personalul spre Bucuresti si grabim pasul. In ultima portiune denumita Panta Prostului am coborat din nou pe fund in mare viteza.

La Gura Diham n-am gasit niciun mijloc de transport si am parcurs pe jos distanta ramasa pana in Busteni, unde am ajuns la timp chiar si pentru o alimentare cu nelipsita bere de la finalul turei. In personal este aglomerat si ne-am nimerit in vagon cu o satra de cocalari deloc egoisti care simt nevoia sa ne incante pe toti cu manelele ce rasuna din boxele lor. Daca tot sunt prize in tren macar sa le foloseasca!

Intr-o perioada in care muntii erau acoperiti de zapada, iar fara rachete de zapada sau schiuri nu prea era de mers, tura aceasta a picat foarte bine si a fost perfecta pentru a-mi dezmorti organismul atrofiat de sesiune. Chiar daca vremea n-a prea tinut cu noi si n-am avut privelisti foarte cuprinzatoare ne-am bucurat de zapada si eu cel putin am ajuns intr-o zona in care chiar imi era rusine ca nu ajunsesem.