Pe potecile nemarcate ale Craiului. Brâul de Mijloc şi alte delicatese

In acest jurnal nu voi descrie traseul parcurs deoarece nu vreau sa intru in polemici cu cei care considera ca anumite locuri ar trebui pastrate doar pentru un cerc restrans de iubitori ai muntelui, pentru a se evita astfel distrugerea unor refugii, poluarea unor zone de o rara frumusete etc. Inteleg ingrijorarea acestor oameni si din pacate aceasta este realitatea: cu cat ajung mai multi oameni nepotriviti intr-un loc cu atat sunt mai multe gunoaie, din refugii dispar diverse lucruri, sunt distruse priciuri, usi sau in cel mai rau caz ard din temelii. In Piatra Craiului se fac probabil cele mai mari eforturi pentru protejarea unor astfel de locuri. Un mare avantaj este reprezentat si de relieful accidentat, care impiedica accesul unei anumite caterogii de turisti in zona.

Personal sunt de-acord cu secretomania care planeaza asupra unor trasee din Piatra Craiului si nu numai, dar nu pentru ca imi place vreun pic ideea ci pentru ca in lipsa educatiei de care ar trebui sa dea dovada unii dintre noi, acesta este cel mai bun compromis. Trebuie avut insa grija ca pana la egoism e un pas foarte mic si din pacate in foarte multe cazuri la asta se ajunge. Cred ca trebuie gasit un echilibru, astfel incat  cei care au avut privilegiul de a cunoaste anumite zone sa nu le pastreze doar pentru ei, ci sa le arate si altora care merita, conform judecatii obiective si lasand la o parte egoismul spre care avem cu totii tendinta sa alunecam.

De cand am auzit prima oara de existenta unor refugii ascunse prin Piatra Craiului m-am gandit mult la acest subiect si am inceput sa caut informatii despre ele. Am gasit cateva descrieri timide pe net si le-am pus la cap, ajungand la un rezultat acceptabil. Eram destul de convins ca pot ajunge macar la doua dintre ele, respectiv Castelul Craitei si Aninata.

Tot vorbind cu Andrei am hotarat sa dam o fuga in Crai, urmand sa stabilim atunci pe unde sa mergem. L-am intrebat si pe Ioan si i-a suras ideea, ba chiar a pus si masina la bataie. A cooptat-o si pe Corina, care planuia un traseu cu un grup de carpatisti din Brasov si avea nevoie de transport.

Vineri seara ajungem in Plaiul Foii si montam cortul langa masina. Intre timp ne-am hotarat sa ne afiliem si noi la grupul din Brasov si sa mergem impreuna sambata, iar duminica sa facem un alt traseu pe care il vom hotari ulterior. Reusim destul de greu sa adormim si parca dimineata vine prea repede

Ne trezim pe la 6, pastram cate un rucsac mic cu cele necesare pentru un traseu de o zi, strangem cortul si bagam toate bagajele in masina. Pe la ora 7 apar si cei din Brasov, facem prezentarile si la 7. 30 plecam spre refugiul Spirlea pe banda rosie. Urcam lin pe malul Spirlei, apoi in ultima portiune inainte de refugiu parasim cursul paraului, alimentam cu apa pentru toata ziua, si urcam ceva mai abrupt prin padure pana in poiana in care se afla refugiul.

De acolo ne indreptam spre Marele Grohotis pe traseul marcat cu triunghi albastru. Pana acolo traseul este destul de lin, fara diferente semnificative de nivel.

Urcarea pe Marele Grohotis mi-a placut foarte mult, chiar daca parca mergeam in gol. Ne ajutam fiecare de bete de trekking, bete egologice, maini si reusim sa ajungem in partea de sus a grohotisului, unde ne intampina un perete imens.

Inspectam putin Muchia Rosie, unde gasim si o placa cu Nae Anghelide, apoi intram pe traseul nostru mergand spre Poiana Inchisa. Imediat suntem intampinati de flori de colt si capre negre prietenoase. Ma asteptam sa se sperie de noi avand in vedere ca suntem multi insa nu par deloc impresionate si isi vad de treaba lor, aruncand un ochi si la noi din cand in cand. Ajunsi in Poiana Inchisa facem o pauza de masa. Caprele sunt atat de aproape de noi incat am putea incerca niste poze macro cu ele :)).

Ne continuam drumul si in scurt timp intersectam firul Padinei Lancii. De jos urca niste turisti si ii asteptam pentru a nu le pravali bolovani in cap. O femeie sangereaza la o mana pentru ca s-a intepat intr-un cablu vechi din care ies sarme. Noi avem de coborat prin acea zona asa ca Gabriel este prevazator si leaga cateva anouri de acel cablu. Trecem cu bine si neintepati de aceasta portiune si gasim si traseul nostru.

In continuare poteca urca si coboara spectaculos, mergand permanent pe marginea prapastiei. Genul acesta de trasee necesita foarte multa atentie iar raul de inaltime nu are ce cauta in aceasta poveste. La fiecare pasaj de coborare sau urcare mai abrupte trecem pe rand si pastram distanta astfel incat cei care se afla jos sa nu fie loviti de bolovanii pe care ii pravalesc cei de sus. Cu toate acestea din cand in cand rasuna inevitabilul “piatraaa” si ceilalti au grija sa se fereasca.

Ne apropiem de intersectia cu traseul “La Lanturi” marcat cu banda rosie, dar pana atunci avem de trecut printr-un jnepenis. Mie nu prea imi plac portiunile astea ca ma manjesc de rasina si mai mereu sunt in pantaloni scurti insa au si o parte buna jnepenii astia: crengile lor ofera prize foarte bune pentru maini.

Ajungem pe traseul “La Lanturi”  care desparte Braul de Mijloc in doua parti: Sudic si Nordic. Aici Simona ne paraseste pentru ca trebuie sa ajunga in Brasov si coboara cu alti turisti. Noi urcam putin pe traseul marcat pana la intrarea pe Braul de Mijloc Nordic. Pe aici poteca pare mai usor de urmarit, probabil pentru ca aceasta portiune este mai circulata.

Urcam printr-un horn fain si nu prea dificil, apoi poteca isi continua acelasi parcurs sinuos ce ne ofera peisaje si trairi senzationale. Traseul este permanent expus, intr-o parte avand pereti impunatori de stanca, iar in cealalta prapastii adanci. Noi inaintam cu atentie incercand sa nu facem vreun pas gresit.

La un moment dat ajungem la o saritoare cam inalta si greu de coborat. La urcare se parcurge mult mai usor si nu este prea dificila, insa coborarea ar fi cam riscanta. Gabriel si Nicu pregatesc echipamentul pentru rapel, iar eu cand aud ce urmeaza sa facem ma cam panichez. N-am mai folosit niciodata vreun fel de echipament de alpinism dar acum nu am de ales.

Avem putine hamuri si operatiunea “Rapelul” va dura destul de mult.Coarda este trecuta pe dupa un bradut tanar si firav care nu-mi inspira deloc incredere. Gabriel insa l-a mai folosit si ne asigura ca nu vor fi probleme. Prima oara coboara Nicu pentru a ne ajuta la nevoie si a returna hamurile celor de sus. Mai coboara cativa si imi vine si mie randul. Imbrac hamul, iar Gabriel imi face toate legaturile si sunt gata de plecare. Mai primesc unele indicatii, trag aer adanc in piept si pornesc. Ma las usor pe spate si coarda se intinde putin dandu-mi senzatia de instabilitate si nesiguranta. Reusesc sa ajung in pozitia corecta si cobor cu grija si multa adrenalina. Am reusit! Am facut primul rapel! A fost destul de infricosator, dar mai vreau.

Ajungem in dreptul Vaii Vladusca si parasim Braul de Mijloc, coborand spre refugiul Aninata. Soarele se pregateste de apus, iar traseul nostru e departe de a se fi incheiat. Coboram printr-un horn destul de dificil cu un bolovan blocat intre pereti. In aceasta portiune nu pot sa nu ma gandesc la filmul 127 Hours si la povestea incredibila a alpinistului Aron Ralston.

Curand poposim la Aninata, refugiu construit de Mircea Florian, un mare iubitor al muntelui si in special al Craiului. Refugiul a fost de curand reconditionat, aflandu-se si astazi in grija unor oameni cu suflet mare printre care se afla Gabriel si Nicu. Pe geam se afla un bilet prin care cei care ajung in acest loc sunt rugati sa nu aduca aici oameni care nu merita. Nu stiu daca ma aflu printre cei merituosi insa imi place sa cred ca da.

Continuam coborarea la lumina frontalelor si curand ajungem la o saritoare inalta si greu de coborat. Gabriel intinde iar coarda si ne pregatim pentru al doilea rapel. De data asta nu mai sunt speriat si stiu deja ce urmeaza si ce am de facut. Cobor mult mai relaxat si ma bucur de fiecare moment. E bezna in jur si nu imi dau seama cat e de adanc haul in care cobor, insa acest factor confera un plus de placere si adrenalina.

In cateva minute ajungem la Castelul Craitei, un alt refugiu frumos si proaspat refacut, construit initial de acelasi Mircea Florian. Aici mai sunt doi oameni care raman peste noapte. Nu zabovim prea mult pentru ca mai avem ceva de mers si deja e tarziu, insa nu ratam ocazia unei poze de grup. De aici nu mai sunt portiuni prea dificile si coboram ceva mai repede. Intram pe o limba lunga de grohotis, apoi ajungem la drumul forestier si in Plaiul Foii, dupa mai bine de 14 ore de traseu. Ne despartim de grupul venit din Brasov si montam iar cortul langa masina

A doua zi ne trezim de voie si nu mai avem niciun chef de vreun traseu, fiind destul de obositi si considerand ca in ziua precedenta am mers mai mult decat ne-am fi gandit. Lenevim destul de mult pe iarba langa cort si intr-un final ne facem curaj si strangem, apoi plecam spre Bucuresti prin Culoarul Rucar-Bran. Pe drum oprim intr-o parcare din care se vad foarte frumos Piatra Craiului si Bucegi si facem cateva poze.

Bucegi

Piatra Craiului

Inchei astfel o alta excursie memorabila pe care cu siguranta nu o voi uita prea curand. Am parcurs un traseu deosebit de frumos am cunoscut oameni foarte faini si am invatat multe. Piatra Craiului este un munte senzational, dificil insa de o frumusete rara.